INTERVIU Mandache Leocov: Primăria a vrut să distrugă Grădina Botanică cu retrocedări și mă consideră cel mai mare dușman

De numele Mandache Leocov se leagă multe proiecte de anvergură pe care le-a avut Iașul în decursul anilor, precum cel de amenajare peisagistică a rîului Bahlui sau a spațiului din jurul Institutului Agronomic. Dar cea mai importantă realizare a lui, după cum a spus de mai multe ori, a fost Grădina Botanică. „Am lăsat Iașului o comoară”, îmi spune cu o rostire lentă. A luat grădina sub conducere în 1973 atunci cînd toți fugeau de ea și timp de 17 ani, cît i-a fost director, nu a fost remunerat niciodată. La început, grădina avea 43 de hectare, dar Mandache a lăsat-o în 1990 cu 105 hectare. Astăzi Grădina Botanică „Anastasie Fătu” este recunoscută drept una dintre cele mai frumoase din Europa. Creatorul său, Mandache Leocov, nu s-a îndepărtat de funcția de „profesor”, astfel încît și-a împărțit viața între cele două pasiuni: cea pentru plante și cea de a-și împărtăși cunoștințele studenților.

Țineți la ansamblul Palas? Din punct de vedere peisagistic credeți că ceea ce s-a făcut la Palas aduce un plus de frumusețe Iașului

Cu Palasul este o întreagă po­veste. Eu am fost cel care s-a opus din răsputeri ca Palasul să se facă acolo. Pe atunci eu eram omul agre­at de primărie și la lansarea proie­c­tului am fost invitat și eu unde erau prezenți cei de la spații verzi, de la mediu și de la arhitectură. Nu știu în ce măsură ceilalți cu­no­ș­teau istoria orașului, dar eu o cu­noșteam. La sfîrșit am vorbit aproa­pe un ceas de istoricul locului, că acolo a fost Marea Grădină Dom­neas­că care a avut aceeași soartă ca Palatul care, atunci cînd a ars, a rămas în paragină. Am prezentat impresiile oaspeților străini legate de Marea Grădină Domnească. Le-am spus că atunci cînd a fost ultima zvîcnire de refacere a palatului a fost în preajma dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare. Atunci stră­da­nia Iașului era de a reface grădina sub denumirea de Parc Central. În­să cînd a venit revoluția proiectul a stagnat, dar în continuare Parcul Central trebuia să se realizeze. Pen­tru Palas erau spații în jurul Iașu­lui peste tot. S-au supărat, m-au luat din comisia aceea și au trecut la treabă. Însă este o doamnă isto­ric, pe care o cunosc demult, care mă păcălise. După ce m-a chemat să îmi arate că sub parchetul de la parter sînt așezări vechi, la sfîrșit mă ademenește și mă duce într-o baracă a Palasului unde mă întîlnesc cu o parte din cei care au fost la primărie prima dată. Pe o masă erau patru variante de amenajare a parcului. Și îmi cer părerea asupra lor. Am luat fiecare dintre acele va­rinte și le-am supus la o argumen­tare pe „nu” pentru că nu era niciuna potrivită. Am venit cu argumente bătrînești, ce e cu palatul și ce e cu amenajarea. Iulian Das­călu nu a fost prezent, dar a fost in­for­mat. El are o deșteptăciune as­c­țită. Pînă la urmă a adus doi ar­hi­tecți, mari peisagiști în Italia, și au făcut alte patru variante ale gră­dinii, dar de această dată de mese­riași se­rioși. Iar sînt chemat. Le-am luat pe acelea patru și m-am oprit la unul care corespundea cu vede­rile și cu nevoile care sînt impuse de prezența palatului. Vedeți dum­neavoastră, Palatul nu are față și spate, ci patru fețe. Și acum, prin amenajare, cînd se termină esplana­da din partea grădinii va fi superb.

PALASUL A MUTAT CENTRUL DE GREUTATE AL ORAȘULUI CĂTRE PALAT

Proiectul după care s-a realizat Palasul se potrivește cu ceea ce ați ales atunci dumneavoastră?

Da. Cu foarte puține observa­ții. Ce-am gîndit eu că trebuia fă­cut, s-a făcut. Dascălu, deștept foc, după ce a cărat pămîntul care era necesar acolo, m-a solicitat și am fost cu el în Italia, la Florența, unde am ales plantele. Eu am scris un ar­ticol în care am relatat faptul că am fost împotriva proiectului inițial și că în momentul de față nu se va mai putea opri finalizarea lucră­ri­lor și în partea finală le-am adus pu­ține laude pentru că grădina este frumoasă, interesantă, iar ansamblul este unul necesar. Și mai mult decît atît au mutat într-un fel centrul de greutate al orașului către Palat. Mă bucur că organizează acolo tot felul de evenimente culturale și artistice ceea ce denotă faptul că au luat în considerarea pă­rerea ieșenilor și corelează activită­țile cu structura Palatului Cultural.

Mandache Leocov

Ați spus odinioară că înainte erați prieten cu primăria, dar acum nu mai sînteți. În anii 1980 primarul Eugen Nechifor a intenționat să taie sute de tei pentru modernizarea căii de rulare a tramvaielor ați reușit să-l convingeți să modifice proiectul. În demersurile pe care le face primăria în prezent vi s-a cerut vreun sfat?

Acum primăria mă consideră cel mai mare dușman al ei. Primăria, în așezările actuale, a vrut să dis­trugă Grădina Botanică cu re­tro­cedări. Cînd ne-a prezentat de la ca­tedră care urmează să fie re­tro­ce­dările în grădină am luat o po­zi­ție de o asemenea manieră încît i-am înspăimîntat pe cei de la primărie. În partea finală le-am arătat cum s-a făcut grădina, ce eforturi s-au de­pus din partea primăriei, a mea și a universității. Mai mult decît atît am fost unul din cei care au condamnat din răsputeri tăierea teilor, am fost singurul care m-am zbătut, după aceea și ceilalți, pentru a distruge esplanada teatrului și Mitro­po­liei unde au elaborat proiectul de execuție a parcării subterane. Ei au organizat hoțește anul trecut, în timpul verii, lansarea proiectului în primărie în Sala Mare, dar primarul a pus ca moderator pe cei de la mediu. Iar aceștia sînt numiți de primărie, deci erau de acord să facă proiectul. În partea finală m-am ridicat, m-am prezentat, le-am spus că sînt cel mai în vîrstă din toată adunarea și cel mai în mă­su­ră să-mi dau cu părerea. Șeful ar­hi­tecților, pe care care eu îl cunosc și care a făcut și proiectul de am­plasare a statuii lui Mihai Viteazu, a venit la mine să mă coopteze în colectivul de elaborare a proiectului, sfătuit fiind de primar să facă asta pentru că știa că eu o să mă opun din răsputeri și pe această cale dacă eu intram acolo, se gîndea el, luam niște parale și tăceam din gură. Le-am ridicat în slăvi pro­iectul și în partea finală am spus „dar nu este locul potrivit pentru acest proiect. Găsiți în altă parte.” Am descris și apele freatice pentru că eu cunosc foarte bine solurile Iașului. Cunosc bine Iașul. Peste vestigii vor da sigur, iar în timpul transportului cu basculante strică toată rețeaua de drumuri de jur împrejur. Dar nu asta este problema acolo. Apele freatice sînt extrem de puternice. Le-am spus acestora că șantierul va dura 10 ani. Prin amenajarea parcării subterane blocau circuitul apelor freatice. De asta sînt dușmanul primăriei. Și ei sînt înguști la minte pentru că eu îi puteam ajuta și în continuare aș dori să îi ajut cu toată răspunde­rea. La noi la țară, de regulă, omul simțea că se sfîrșea și-și chema toți copiii, indiferent pe unde erau și le transmitea verbal ultimele indica­ții, nimic scris. Le transmitea și ul­timele cunoștințe, iar dacă în­tîm­plarea făcea să moară fără să facă treaba asta era blestemat într-un fel. Tot satul spune că e păcat să mergi în mormînt cu atîtea cuno­ș­tințe fără să fie transmise.

TEIUL LA POPORUL ROMÂN ESTE CONSIDERAT ARBORELE SFÎNT

Știm că v-ați împotrivit tăierii teilor din ultimii ani. De ce sînt teii atît de importanți pentru Iași?

În pădurile și parcurile noastre se cultivă trei specii de tei. Și teiul la poporul român este considerat arborele sfînt. La sfințirea biserici­lor, la noi, la intrare, se plantau doi tei. Cel mai vechi tei românesc este la Bîrnova din 1627. Teiul lui Emi­nescu are aprope 300 de ani. Eu am salvat teiul. Iar Castanul Unirii eu l-am descoperit la Vișan. Pentru că a fost redescoperit de un învă­ță­tor care a lăsat un material cu foto­grafii la Muzeul Unirii. Verificînd ăștia arhiva, fostul director colo­nel, dă peste acest material. Era prin 2001-2002. Și vine la mine și-mi spune că în jurul Iașului există un Castan al Unirii. Și-mi poves­teș­te că verificînd arhiva a dat pes­te un plic al unui învățător din Vas­lui care descoperise existența acestui castan. Și am umblat pe coclauri și am chestionat intelectualii din Vișan, dar nimeni nu știa de el. Pî­nă la urmă am dat de un localnic de vreo 90 de ani și el mi l-a arătat. Castanul a fost factorul decisiv ca­re a ajutat unioniștii să elaboreze principiile Unirii.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial erați încă la liceu. Cum ați trecut cu familia peste acea perioadă?

Eu provin dintr-o familie extrem de modestă. Tatăl meu a murit la muncă voluntară la ridicarea școlii primare din satul meu natal. Cînd a murit tata, eu aveam cinci ani, dar mi-l amintesc bine și cum era îna­in­te de a muri și mi-l amintesc cînd l-au adus de pe șantier strivit de zidul respectiv. Cînd tata a murit, sora cea mai mare avea 11 ani și cea mai mică avea două săptămîni. Mama nu a mai avut piept, iar so­ra cea mare a dus-o pe cea mică la toate femeile din sat pentru că nu era atunci obișnuința de a alimenta copiii cu lapte de vacă sau cu lap­te de capră. Dacă vă puteți imagina, moartea a fost un lucru mai aparte, pentru că el a murit odată cu un cumnat de-al lui cu care a avut vieți perfect paralele: născuți în aceeași zi, au fost vecini, bote­zați în aceeași apă, au primit amîndoi numele Ilie pentru că s-au năs­cut de Sfântul Ilie, au făcut școala primară, patru clase în aceeași bancă, au plecat la armată îm­pre­u­nă pe care au făcut-o în aceeași grupă. În timpul acela s-au sfătuit să se însoare cu două surori și astfel au devenit cumnați, au murit amîndoi în același minut și au fost înmormîntați amîndoi în aceeași groapă, în sicrie alăturate.

Rușii au intrat la noi în sat pe data de 4 martie 1944. Deși noi a­veam o casă modestă cu două ca­me­re, cu tindă, cu șandrama cu ce mai era atunci, din fel de fel de considerente au decis ca la noi acasă să introducă comandamentul rusesc. Comandamentul era sim­plu, fiind alcătuit dintr-un ofițer superior care avea ordonanță și un traducător care era un bătrînel de vreo 72 de ani. El știa românește perfect și era descendent din ră­ze­șii Cantemireștilor care l-au însoțit în exodul din Rusia la 1711 după ce trupele române și ruse au fost învinse la Stănești. Era un bonom, un om priceput. El m-a învățat tehnica creșterii albinelor. Cînd cei pînă la 80 de oameni de la Bosanci au fost evacuați de ruși, am trecut pe acolo cu cei cu care eram la mun­că forțată. Acolo și atunci am vă­zut toată drama românească. Erau necazuri, plînsete. A fost dramă ma­re în timpul războiului. Dar noi am avut noroc de o mamă deose­bit de vrednică. Deși ea era nești­u­toare de carte avea o inteligență nativă deosebită. La două săptă­mîni după ce l-am înmormîntat pe tata, ne-am trezit în casă cu un stră­in, în luna noiembrie, pe la înce­put. Era îmbrăcat nemțește, de statură mijlocie, șaten și noi ne-am speriat toți. El se uită la noi și ne spune „nu vă temeți că sînt un om bun. Eu sînt haiducul Coroi.” Coroi în zona Moldovei era cel mai temut și inteligent haiduc. Printre altele o întreabă pe mama dacă ne poate crește la care mama îi spune „îi voi crește și îi voi da țării oameni buni.” N-am întrebat-o pe mama, și acum îmi pare rău, dacă a ajutat-o mate­rialicește cu bani sau nu. Dar bă­nuiesc că da. Dintre noi toți, sora care avusese două săptămîni cînd a murit tata, a fost excepțională la carte. Eram studenți și mă duceam în vacanță, iar ea plîngea s-o iau la Iași la școală. N-am putut pentru că eu ca student făceam salahorie. Dar atunci majoritatea studenților lucrau la descărcat, pe șantiere. Iașul era răvășit de evenimentele războiului pentru că frontul se stabilise din martie la 19 km de Iași și aici artileria rusească ajungea și bombarda orașul. Nu a fost niciun oraș al țării așa de distrus cum a fost Iașul. Și mai mult decît atît, Iașul este efectiv un oraș erou nu numai prin faptul că aici s-a plă­mădit unirea neamului românesc. Mihai Viteazu aici a semnat decretul de realizare a primei uniri, Mica Unire din 1859 tot aici s-a plămădit.

AM VRUT SĂ FAC MEDICINA SĂ DEVIN UN DOCTOR AL SĂRACULUI, AL NECĂJITULUI

Și cînd războiul s-a încheiat ce ați făcut?

După război au venit cei mai groaznici ani. În iarna lui ’44, pri­măvara lui ’45 în toate satele din jur a izbucnit un tifos exantematic care a secerat, modest spun acum, un sfert din populație. La mine în sat în fiecare zi erau înmormîntați patru, cinci oameni. Din familia mea, toți s-au îmbolnăvit de tifos, aveam trei surori și un frate, iar singurul care nu s-a îmbolnăvit am fost eu. Eram în clasa a cincea de liceu și făceam naveta. Este greu să vă imaginați acum ce situație era atunci. Și mama, dar și cele trei surori au fost tunse. Erau bolnavi toți în același timp. Eu mă sculam dimineața la patru, mă duceam și hrăneam vitele, făceam focul. Era martie, toți erau bolnavi în pat, fă­ceam ceai, îi hrăneam pe toți, încăl­zeam camera, toți stăteam într-o singură cameră, și-mi luam trăis­tuța și mă duceam la Suceava la școală. La lecții în permanență gîndul meu era acasă, mă întrebam dacă a murit vreunul sau n-a mu­rit și după ce terminam cursurile veneam acasă și opt kilometri ajun­geam să-i fac sub o oră. Ei, am avut norocul că n-am pierdut pe nimeni în perioada respectivă. Du­pă aceea a venit o secetă crîncenă. Rîul Suceava așa secase încît apa era de culoare lăptoasă cu o con­cen­trație de săruri fantastică. Aproa­pe că zăreai ce mai rămăsese din rîu. A fost foamete! Erau persoane care făceau borș din lobodă sălba­ti­că. Și din cauza insuficienței subs­tanțelor proteice apăruse o mala­die specifică continentului african, umflarea apoasă a picioarelor. Cei care n-aveau ce mînca se duceau la cei care puteau să le dea de mîncare la prășit, fără să primească nicio remunerare, ci numai să mă­nînce în ziua respectivă și a doua zi prășeau la ei flămînzi. Cînd grîul se îngălbenise și boabele aveau consistența ceroasă cei care erau la prășit pe cîmp intrau în lanurile de grîu, rupeau spicele, le frecau în palmă, le suflau și le consumau așa.

Mandache Leocov
Sursă foto: Evenimentul

Ați dorit să faceți Medicina, dar din cauza lipsurilor ați dat la Agronomie. Cum priviți acum alegerea cînd datorită ei ați ajuns cel mai cunoscut botanist din Iași?

Terminasem liceul, n-aveam de gînd că n-aveam cu ce să vin la fa­cultate, dar am avut un foarte mare noroc pentru că eu eram cunoscut în sat ca bun muncitor și un vecin care avea prăvălie mă întreabă dacă îl pot ajuta cu cositul trifoilor și a doua zi m-am dus și am cosit trifoiul. Trifoiul se cosește foarte frumos și este o plăcere. Mai mult decît atît, cînd este înflorit are și o paletă de culoare fantastică, iar po­lenizarea o fac bondarii. Se aude așa un bîzîit frumos. Am terminat de cosit luni, pe la ora patru. Mi-a dat 600 de franci. Ei, am intrat în banii care îmi îngăduiau să vin la Iași, la facultate. Eu, pentru că am fost bunișor la liceu, puteam să fac facultăți mai diferite, dar marcat fiind de tifos, nu erau medici, am zis că am să fac medicină să devin un medic al săracului, al necăji­tu­lui. Pe atunci se făceau cursuri de pregătire la facultăți pentru admi­te­re. Și la medicină m-am dus la cursul de pregătire. După vreo săp­tămînă și jumătate, în fața uni­ver­sității lîngă statuia lui Kogălnicea­nu, mă întîlnesc cu fostul meu profesor Ilie Grămadă, care fusese pro­fesor la Cernăuți. Cînd i-am spus că urmez cursurile la medicină, el, om cu experiență și intelectual, îmi spune, „ei, ai să fii un medic bun, dar o să-ți fie tare greu să faci medicina pentru că medicina este de șase ani, se învață după tratate franțuzești, acolo îți cer halate și acolo vin numai copii din păturile avute. De ce nu te-ai gîndit să dai la Agronomie că tu știi ce-i la Agro­nomie. Cei care au dragoste de plante aceia pot să facă din me­seria aceasta, care este mai puțin lăudabilă, artă și mai mult decît atît, măi, avem nevoie de ingineri buni care să ofere neamului românesc o pîine mai bună. Și tu ai să fii un inginer foarte bun.” A fost o întîmplare că l-am întîlnit pe fostul dacăl pe care n-o regret. În ceea ce mă privește, am trăit aceeași viață cu toți din sat. N-aveam vacanță. În permanență am lucrat cot la cot cu ai mei. Am lucrat cu plantele cu toată dragostea și longevitatea mea se datorează faptului că locu­rile de muncă pe care le-am avut nu m-au stresat. Și mai mult decît atît, eu înțeleg plantele. Vorbesc cu ele. Dragostea mea față de plante pornește din fragedă copilărie pentru că noi cînd ne-am trezit, ne-am trezit cu plantele și cu animalele. Și mama parcă avea mîini cu degete verzi. Cînd prășea po­rum­bul, rîndurile pe care le prășea ea erau mai verzi și mai frumoase. Nici eu nu am avut niciun eșec.

Sînteți omul de care se leagă Grădina Botanică din Iași, fiindu-i director timp de 17 ani de zile. Cum arăta grădina înainte să vă angajați?

Eu am lăsat în urma mea și operă, scrisă și nescrisă, dar aș zice că cea mai consistentă operă pe ca­re am lăsat-o moștenire Iașului es­te actuala Gădină Botanică. În 17 ani, eu nu am primit un leu deși în fiecare an stricam trei perechi de în­călțăminte. Eu i-am învățat, că nu știau nici să planteze un copac. Dar între timp am adunat din spațiul românesc o mare avere, o colecție de fasole de aproape 500 de feluri. Am multiplicat-o pe la grădină că aveam și teren experimental, am publicat cîteva lucrări și întreagă colecție descrisă am donat-o Băn­cii de Gene de la Suceava. Acolo este singura bancă de gene care conservă la temperaturi negative viabilitatea embrionului la semin­țe timp de 100-200 de ani. Istoria Grădinei este o istorie mai com­plexă. Cînd s-a primit terenul pentru actuala grădină, universitatea a trimis pe un coleg, Costică Bâlc, mai tîrziu, și a vizitat vreo 20 de grădini botanice din lume. Și cînd a venit înapoi în țară nu a mai acceptat să fie director la grădină pentru că a văzut ce trebuie să facă un astfel de director. Eu de la 43 de hectare am lăsat-o cu 105. Toate terenurile pe care le-am preluat, cu excepția a șase hectare care erau bune, toate celelalte au fost tere­nuri degradate. O parte din ele aban­donate, dar eu cum le preluam, in­tram în lucru și le plantam încît la urmă făceam cu ochiul foștilor pro­prietari. Printre marile personali­tăți pe care le-am primit la grădină a fost Manea Mănescu care era un om subțire cu studii în străină­ta­tea, profesor la București. L-am plim­bat prin grădină și nu dădea cre­za­re faptului că grădina are numai vîrsta asta, că s-au putut face lucru­rile realizate. Dar să știți că am evitat să primesc la grădină cuplul prezidențial pentru că mă temeam că ăștia erau înnebuniți cu produc­ția agricolă și puteau cere desfiin­ța­rea grădinii. Erau două alternative, ori îi convingeam de rolul gră­dinii din Iași și din Țara Româ­nea­scă, și atunci ei ne vărsau sacul cu bani de nu știam ce face cu ei, ori îmi desființau grădina.

Oricine ar citi cît de frumos scrieți despre Iași s-ar gîndi că dumneavoastră sînteți băștinaș, dar de fapt sînteți născut în Suceava și sînteți un ieșean „prin adopție”. De ce țineți atît de mult la acest oraș?

Iașul ăsta al nostru, pămîntul acesta, a avut o forță de o atracție impresionantă. Să știți dumnea­voas­tră, nu e cazul meu acum, eu sînt mărunțel, dar din marile per­so­nalități care au onorat cultura Iașului și a neamului românesc foarte multe nu au fost nici din Iași, dar nici din Moldova. Spre exemplu, Barbu Ștefănescu Dela­vran­cea a spus că nu există nicăieri un oraș mai frumos în spațiul ro­mânesc decît Iașul. George Topîr­ceanu, tot bucureșten, a venit la Iași și a ținut două conferințe memorabile. Una la București cu titluratura „Cum am devenit moldovean” și a doua în 1935 în amfiteatrul de la juridică a ținut o altă conferință cu titulatura „Cum am devenit ie­șean”. El a fost însoțit de Otilia Cazimir. Lumea îl cunoștea din scriere, iar în aula aceea arhiplină a apărut el însoțit. Cînd a anunțat subiectul, s-a lăsat o tăcere de mormînt. A ți­nut o conferință superbă și în final a recitat un poem „Salut Iașul”. Dar nici pînă la el, nici de la el nu a rămas nicio descriere atît de superbă a orașului. El a stat aici unde are casa memorială. Eu am cunoscut-o pe Otilia Cazimir, prietena lui, care ne-a povestit cum l-a asistat pe Topîrceanu în ultimele clipe ale vieții. A murit aici. La geam era o tufă de liliac mare, frumos mi­rositoare, și ultimele lui cuvinte i se adresau Otiliei cu termenul de „duduie”. Iar ultimele lui cuvin­te au fost „duduie Otilia, închide gea­mul că nu pot muri din cauza mi­resmei florilor de liliac.” Și așa a închis ochii și a murit.

INTERVIU PUBLICAT ÎN OPINIA STUDENŢEASCĂ

Lasă un răspuns