INTERVIU Radu Părpăuță: Eu am susținut și voi susține mereu că nu a fost nicio Revoluție la Iași, doar o încercare

Scriitorul ieșean Radu Părpăuță are două volume de proză publicate în care și-a cultivat dragostea pentru cititori. „S-a lipit de coada mea ca scaiul de coada oii ideea că sînt traducător”, spune acesta cu o ușoară indignare în glas, dar deși a tradus din Soloviov, Merejkovski și Berdiaev, filosofi ruși serioși, rămîne în arhiva bibliotecilor cel care a tradus „Și bogații plîng” de Ines Rodena, un roman simplist despre iubirea dintre o fată orfană și un milionar. Fie că publică ceva în ziar, fie că postează ceva pe Facebook, Radu Părpăuță nu vrea decît să-și țină aproape cititorii, doar nu degeaba a fugit în timpul revoluției după ultimul tren pe care scria „presă”. Această lume pe care a descoperit-o la 33 de ani l-a prins în mreje încă din anii ’90, cînd a început să scrie la Revista „Timpul”.

Ați spus în alte interviuri că ați căutat proveniența numelui dumneavoastră. Cît v-a luat pînă v-ați lămurit de unde vă trageți?

Este un pretext. De fapt, este o boală a intelectualilor. Cum se ri­di­că omul care are o anumită si­gu­ra­nță materială, astfel el devine preocupat de strămoși, pe țăran nu prea îl interesează de ei, mai în­co­lo de bunic nu vrea să știe. Am un nepot în America care tot mă bom­bardează cu materiale cu cerințe, să fac o genealogie a familiei lui, a familiei noastre. M-a enervat chestia asta și m-am gîndit să fac o una mai mult comică așa. În ge­neral, nu prea mă interesează. Mă trag dintr-o familie de țărani. Nu sînt documente, este exact cazul lui Marin Sorescu, care are o poezie „La muzeul satului” – acolo sînt strămoșii. Nu o să găsești ca la fa­mi­liile englezești arborele genea­lo­gic de la Ludovic. Mai întîi am fă­cut un articol cu genealogia și du­pă aia am văzut că prinde la cititori și mai adaug cîte o chestie a­co­lo și poate că o să o pun chiar într-o carte. Dar nu numai genealogie. Fac un personaj, am multe în cap, trebuie să scriu la trei cărți. Dar mă apuc de una, mă apuc de alta și nu prea le duc la capăt. Am trecut la o altă vîrstă literară, de scriitură, și romanul ăla mi se pare frivol. Fac un alt roman acum, ar fi plăcut, cred că ar avea un anumit public, dar l-am lăsat, nu îmi mai vine să mai scriu. Este un roman polițist, la modul comic, după San Anto­nio, autor francez care scria o carte pe lună. Acțiunea polițistă nu con­tea­ză deloc la el, totul este aiurit. Eu încerc să împac și capra și varza prin romanul acesta. Mai am și o a doua influență, Raymond Chan­dler, tot un autor de literatură polițistă, american de această dată, care a scris numai vreo cinci sau șase ro­ma­ne, însă este excepțional. Eroul meu principal este după modelul lui Chandler. Un fel de cavaler, un domn mai grizonant, care are pu­ți­nă nobilitate, dar care este pe de al­tă parte un bețivan. L-am lăsat la o sută de pagini. Mai trebuie să mai scriu vreo 30 – 40, dar momentan nu îmi vine să mai scriu la el. Acum fac o geanologie de-a mea, tot așa falsă, îmi găsesc strămoși pe la 1500. Este un prilej pentru mine de a mă juca cu literatura cronică­reas­că și în primul volum tot așa am făcut o bibliografie cu puncte, că toți se burică cu ce o făcut și ce-o dres. La volumul ăla mi-am scris și niște repere critice, imaginare. U­na este de-a lui George Călinescu, am pus-o la adresa mea, era despre Sa­doveanu și spre mirarea mea am găsit pe Facebook niște oameni ca­re au luat-o în serios. Eu am scris Că­lin Georgescu și le-am numit „Cro­nicile foarte optimiste”, pe care cri­ti­cul le-a numit „Cronicile optimis­te”.

Eu în primul rînd mă consider scriitor, prozator, viața asta de presaș este foarte folositoare, cunoști oameni, așa dacă stai la calculator sau dacă mergi pînă la magazin și înapoi, nu vezi nimic.

ÎN ULTIMII ZECE ANI MI-AM DAT SEAMA CĂ LITERATURA ESTE DESTINUL MEU

Pe fiecare scriitor îl inspiră ceva sau are un stil anume după care se ghidează. Care este stilul dumneavoastră?

Scriu săptămînal o proză pe care o trimit la LiterNet și asta mă obligă să scriu. Trebuie să mă apuc marți, miercuri sau joi ca să pot trimite sîmbătă. Îmi convine. Am scris în ultimii doi ani cît nu am scris în zece. LiterNetul mă for­țea­ză, odată ce am promis acolo, nu pot să dau înapoi. Așa se întîmplă și la „Ziarul de Iași”. Mi-au spus la început să scriu în ce zi vreau și am zis „nu”, îmi trebuie să îmi zi­că exact cînd, dacă mă lasă pe mine, eu amîn. Dacă am promis, trimit. Ăsta-i stilul meu. Acum m-am EX­tins, am scris o cronică pentru car­tea unui prozator român din Canada, Cornel Bălan, care a luat premiul pentru debut de la Editura Hu­ma­ni­tas pentru cartea „Escroc SRL”, iar nimeni nu i-a scris nicio cro­ni­că. Pe cartea asta s-ar putea face un film în stil american. Acum el a în­ființat un site din acesta literar și am zis să public și acolo. Însă pe In­ternet am început să lucrez în 2009. Scriam pentru un site – „Ro­Li­te­ra­tura” și chiar am luat de două ori premiul cititorilor la București, iar asta mi-a plăcut tare mult, mai ales că erau cititori tineri. În presă de la un timp dau mai multă proza, dar găsesc cîte o formulă să pară ca un articol. În ultimul timp m-am lăsat și de traduceri și de presă, însă nu pot renunța la Ziarul de Iași. Vreau să scriu doar literatură. În ultimii ani mi-am dat seama că asta este destinul meu. De zece ani. Acum am dat un volum de povestiri la o editură. S-a lipit de coada mea ca scaiul de coada oii ideea că sînt tra­ducător. „Traducătorul Radu Păr­pău­ță” și gata, s-a terminat! Nu, eu sînt prozator! Dacă tot am făcut-o din plăcere asta a contribuit la scriitorul care am ajuns. Ca tra­du­cător ești nevoit să lucrezi mai în­cet pe frază, o învîrtești și o sucești ca să îi dai sensul în limba română. Important este să știi limba ta. Cîți basarabeni nu știu rusă…pot să spun că nu știu mai bine decît mi­ne, ei sînt nativi, eu nu, eu am învățat. Colegele mele erau majoritatea li­po­vence, știau, dar nu suficient. Nu găsea cuvîntul, se gîngăvea. Al­tă română se vorbește la Chișinău. Fenomenul foarte interesant este de ce românii din Cernăuți vor­besc extraordinar de bine și la Chișinău se vorbește atît de prost româ­nește. Traducătorii basarabeni nu merg pe piața românească pentru că nu prea știu românește bine.

Nu prea mi-a plăcut în învățămînt. Nu am chemare, deși am ceva histrionic în mine. Pot fi un actor, pentru că profesorul asta trebuie să fie în fața copiilor pentru că trebuie să îi captezi. Mereu în viață am suferit de lipsa asta de comunicare.

Ați scris articole în care toate cuvintele încep cu aceeași literă precum „Bazar” sau „Asupra ascensiunii Antihristului”. Ce vă determină să le compuneți?

Le-am scris mai demult. Îmi vi­ne în cap o idee, o scriu, mai adaug. Am tradus cărți religioase și am cu­vintele astea în cap și mă gîndesc, „uite, atîtea cuvinte sînt cu «A» în do­meniul ăsta”. Dar vreau ca să ai­bă chestia asta și un subiect. În cel cu „B” subiectul este, de exemplu, piața. Mi s-a zis că textele de genul acesta nu sînt pentru mine, adică nu sînt pentru un prozator serios. Mă joc, pentru că asta este literatura, un joc. Dar nici nu mai am răb­darea într-adevăr să le mai scot. Am avut un text în „D” cu „domnișoara du­duia nu știu cum…”, pe care l-am pierdut. L-am publicat la zia­rul li­be­rarilor de aici, din Iași, am publicat acolo vreo doi ani la rînd, fuse­sem ostracizat de la „Ziarul de Iași” și am publicat acolo. Însă, pe atunci, lucrurile nu erau compute­rizate și nu am mai găsit textul. Durează mai mult să scrii un text mic de genul acesta decît unuia normal.

ESTE MAI GREU SĂ SCRII O PROZĂ SCURTĂ DECÎT UN ROMAN. ÎNTR-UN ROMAN POȚI SĂ MAI BAȚI CÎMPII CU VESELIE

Ați spus că din 2009 ați început să folosiți calculatorul, iar acum sînteți foarte activ pe pagina de Facebook.

Îmi place că am cititori. La în­ce­put puneam și poze, dar am văzut că lumea vrea texte, iar de la un timp pun numai texte pentru ca am mulți cititori. Pentru că editurile a­cestea mă poartă de ici-colea. Aș­tept pînă săptămîna viitoare, trebuie să vină două edituri. Am tri­mis un volum, tot o proză scurtă. Mi se motivează că vrea roman, dar eu văd că apar și proze scurte și vreau să spun că este mai greu să scrii o proză scurtă decît un ro­man. Trebuie să fie în întregul ei, forma te încarcerează. Într-un roman poți să mai bați cîmpii cu veselie. Și apoi sînt atîția mari scriitori care au scris numai povestiri, cel mai mare Anton Cehov. Poftim, dacă apărea Cehov în România, nu apărea la edi­tura „nu mai spun care” pentru că nu a scris roman. Mai și mint pentru că au scos povestiri. Eu am pretenția că ale mele se vor vinde, pentru că celelalte cărți le-am scos la edituri mici. Eu vreau să o scot la o editură. Nu vreau succes, să mă bage toată lume în seamă, vreau să am cititori, atît. Pe Face­book dove­desc că am cititori.

Vedeți această rețea de socializare ca fiind un loc unde vă puteți promova articolele sau un spațiu în care vă spuneți „of”-ul?

Articolele nu prea le public. Pe Facebook public fragmente de pro­ză. Am renunțat să mai public și politică, mă interesează tot mai pu­țin. De cinci sau șase ani nici nu mai uit la televizor. Am pus trei te­le­vizoare afară unul peste altul, pen­tru ca nu mă mai interesează. Dar mereu citesc ziare, trebuie să fiu omul zoo-politicon, însă inte­re­sul meu merge numai către li­te­ra­tură, tot mai mult. Port discuții, mă în­tîlnesc cu un consătean și îl rog să îmi mai povestească. Este țără­nist și știe atîtea lucruri din istoria Tomeș­tilor, spre exemplu în timpul războiului, a fost la o nuntă unde au venit și l-au omorît pe mire.

Radu Părpăuță FILIT

Ați fost dat în judecată pentru că ați scris două articole despre revoluția de la Iași. De ce?

Eu am susținut, susțin și a­cum și voi susține mereu că nu a fost nicio revoluție la Iași, oraș în care nu s-a tras niciun glonte, pe cînd Cassian Maria Spiridon, preșe­din­tele filialei locale a Uniunii Scri­i­to­ri­lor, m-a dat în judecată. Pe 14 de­cembrie a fost numai o încercare, dar nu a fost nici măcar o de­mon­strație, nici măcar ca pe vremea lui Vladimirescu, care a dat o pro­cla­mație, nici măcar pe ascuns. Nu am văzut. Nu a fost nimic. Am fo­lo­sit un limbaj ziaristic puțin mai ve­hement. Am zis că este un profi­tor, are foarte multe avantaje da­to­rită statutului lui de revoluționar cum au cinci mii de oameni în țara asta, la Buzău, la Botoșani, unde nu a fost nimic, nimic, nimic. El tot strînge de prin presă date care să contribuie la imaginea revoluției de la Iași, falși istorici, unu care a fost dovedit securist și care este chi­purile istoric, Stoenescu. Ăsta este securist, securist, nu are nicio trea­bă cu istoria. I-am asemuit toate aceste acțiuni cu gîndacul de bălegar nu­mit și scarabeu. Atenție, nu l-am făcut gîndac. M-a dat în judecată și am cîștigat la primele două instan­țe, mai am o instanță și se termină toată povestea. Nu m-a dat numai pe mine. L-a dat și pe Alexandru Tanco, pe care eu îl consider poate singur desident din Iași, om de 82 de ani, îl dai în judecată, pentru că a scris și el pe tema asta, a scris o carte „Revoluția la Negru”. El nu vine, dar tu, ca să te aperi trebuie să te duci. Trebuie să recunosc, nu mi-am ținut gura nici pe perioada procesului și am mai scris două articole. Am să continui mereu. Am mai spus la un moment dat că vaca asta umflată cu lucernă, numită re­vo­luția română de la Iași m-am și săturat să mai scriu, că tot am scris în presă, nu mai aveam ce că în­sem­na să repet, dar dîndu-mă în judecată mi-a dat apă la moară și am scris un articol destul de virulent pe care i l-au mai periat aștia.

NU MI-A PLĂCUT ÎN ÎNVĂȚĂMÎNT. NU AM CHEMARE, DEȘI AM CEVA HISTRIONIC ÎN MINE.

Ați fost cenzurat?

Eu nu am fost cenzurat în viața mea niciodată. Nici de redactor, de nimeni. Asta a fost o chestie pri­e­tenească ca să mă mai salveze și am înțeles pînă la urmă că eu l-am scris la nervi.

Nici în perioada comunistă?

Înainte de ’89 nu știu cum a fost presa pentru că nu am scris. Am apărut o singură dată la ziar, cînd am trecut neregulamen­tar strada și m-au trecut la lista de con­tra­venienţi. Însă după ’89 m-a luat iu­reșul acesta al presei și bine că așa a fost. Eu am prins ultimul tren. Da­că nu venea Revoluția eu mă pier­deam profesor undeva a­co­lo în ju­de­țul Bacău și așa ră­mă­se­sem fără post. Am lucrat la institutul de cercetări de lîngă CUG, ca tradu­că­tor pînă în ’89. A venit revoluția, Bye! Îmi zicea o pro­fe­soa­ră de pe aici „Să nu te lași de în­vă­țămînt! Să nu te lași că nu se știe”.

Cum a fost experiența de profesor? Cu ce impresie ați rămas despre învățămîntul românesc?

Nu am chemare pentru asta. Poa­­te că mi-ar fi plăcut mai mult dacă aș fi avut elevi de liceu, mai mari. Bine, știu că acum este rău tare, dar chiar și așa mi-ar fi plă­cut. Se întîmplau fenomene de ge­nul acesta: Trebuia să predau „Subiec­tul” la clasa a cincea, „Subiectul” la clasa a șasea, „Subiectul” la clasa a șaptea. Directoarea îmi făcea parcă în ciudă cînd construia un astfel de orar. Înnebunești să spui de patru ori aceeași chestie. Și sînt lucruri prea simpliste. Nu puneau probleme. Aveam un elev acolo unde am lucrat în Burdusaci, jude­țul Ba­cău, Răzvan, îl țin minte și acum, care îmi punea cîte o pro­ble­mă așa, avea el intuiție. De ce se spu­ne „șto” și nu „cito” pentru că în rusă se scrie „что”(„ce” în limba rusă), la celelalte cuvine nu este așa, doar la ăsta. Și spuneam că asta es­te o problemă. El s-a gîndit cu min­tea lui de copil, eu i-am zis că trebuie să mă lase să mă documentez, că nu știam. Asta se explică prin istorie. La început se spunea „ci­to”, dar rușii au deplasat vorbirea cu „șto”. Dar nu prea mi-a plăcut în învățămînt. Nu am chemare, deși am ceva histrionic în mine. Pot fi un actor, pentru că profesorul asta tre­buie să fie în fața copiilor pentru că trebuie să îi captezi. Mereu în via­ță am suferit de lipsa asta de co­mu­nicare. Acolo la Burdusaci nu aveam cu cine vorbi. Nu era ni­meni cu care să discut despre literatură, nu aveam cu cine. Îi scriam lui Emil Tache sau altor prieteni și chiar Emil îmi scria o scrisoare, deși eu nu m-am plîns, însă mi-a zis că ve­de printre rînduri că eu sînt trist. Așa era. Era un profesor comic aco­lo, țin minte și acum toate poantele lui, dar îmi doream și altceva. Nu aveam șansa să merg la cenacluri literare pentru că cel mai apropiat se afla la 50 de km de Bacău. După ’90 era foarte tîrziu să mai merg la cenaclu, eram și cu presa, nu mă mai interesa.

Fenomenul foarte interesant este de ce românii din Cernăuți vorbesc extraordinar de bine și la Chișinău se vorbește atît de prost românește. Traducătorii basarabeni nu merg pe piața românească pentru că nu prea știu românește bine.

Ce a însemnat să treceți de la „băiatul care cumpără ţigări”, după cum ați spus dumneavoastră, la redactor-şef la revista „Timpul”?

Ideea a plecat de la faptul că aveam postul cel mai umil. Aștia a­veau toți funcții, mai lucraseră, eu nu am avut, dar m-am ținut cu dinții de chestia asta. Eu pe vremea aia eram foarte pasionat de presă. Am fost și redactor-șef, mai mult ziarist decît redactor-șef. Mi-a plăcut foarte mult. Dar trebuie să-ți spun contextul. Pînă în ’89 nu am scris nimic. Era o lume nouă pentru mine, aveam 33 de ani, chiar în momentul cînd au început să plece din redacție cei buni, atunci ne-am nimerit o grupare așa cam de ace­eași vîrstă. Ne-am adunat, habar n-am de unde și cum am ajuns acolo. Și cînd au început să plece, eu nu am vrut să plec, chiar am încercat să-i unesc cînd am devenit redactor-șef pe Spineanu, Ducu Ru­gină, care este în America acum. Pe ăștia am reușit așa să-i con­ving, dar nu a ținut mult timp și am demisionat. Pe unde am fost am de­­misionat. Mă deranja de la funcția mea principală, să scriu. Erau doar 20 de oameni pe care trebuia să-i coordonez, dar erau, de asemenea, și foarte mari probleme. Ca scrii­tu­ră a fost perioada mea de presă cea mai proastă. Am scris puțin și prost. Mă mulțumesc cu statutul de co­la­borator. Îmi convine. Am urmat drumul de la corector, la redactor-șef, pot să mă laud cu asta.

M-am apucat în ’91 de tradu­ceri datorită lui Luca Pițu, mentorul meu, el mi-a zis: „Hai dom’le că mămăliga explodează, apucă-te și fă o traducere!” și uite așa am tra­dus prima carte, chiar Vladimir So­loviov și după aceea am tradus 50 de cărți. Eu în primul rînd mă consider scriitor, prozator, viața asta de presaș este foarte folositoare, cu­noști oameni, așa dacă stai la calculator sau dacă mergi pînă la magazin și înapoi, nu vezi nimic.

Care a fost cea mai interesantă experiență prin care ați trecut ca reporter?

Am fost în Maramureș, în Să­liștea de Sus, la o bătrînă care a stat șase ani în pădure cu unul Gheor­ghe Pașca, care a fost un anticomunist. L-am cunoscut chiar pe băia­tul ei pe care l-a născut chiar în pă­dure. Chiar cînd am intrat acolo, am întîlnit un zdrahon, pe Iza, ves­tita Iza. O știam de pe vremea co­mu­nistă de la socrul meu, am vorbit cu ea, i-am aflat povestea, dar nu am mai vorbit cu nimeni acolo. Reportajul a apărut în „Timpul”. După aceea cineva din Iași m-a în­trebat dacă sînt maramureșean. L-am scris cu pasiune. Discuția aia cu femeia m-a marcat. Poveste lun­gă… Primul copil l-a născut în pădure, iar al doilea în pușcărie în Baia Mare. În ’56 i-au împușcat so­țul. În ’54 bordeiul pe care îl aveau în pădure a fost înconjurat, ea și-a luat copilul și au scăpat, dar erau în direcții diferite și ea toată viața a ținut minte că a trecut pe lîngă el și nu s-au găsit pentru că ningea. Mai venea noaptea la ea, dar nu le mai dădeau voie părinții. Ea avea 18 ani și el 41. Oamenii din sat îi tri­miteau lui mîncare și ea păștea caprele pe acolo. Oricum preocuparea mea de căpătîi este literatura. Un scriitor trebuie să aibă me­mo­rie bună, trebuie să ții minte mul­te. Dacă nu mai ții minte poți trăi foarte bine, dar ca scriitor ești mort. Mă compar cu soția mea, ne amin­tim de anumite momente, ea nu ți­ne minte anumite chestii, eu am me­mo­ria asta nativă, așa.

Articol publicat în Opinia Studenţească

Lasă un răspuns