INTERVIU Sorin Alexandrescu, nepotul lui Mircea Eliade: Cînd m-am întors în România m-am întrebat ce dracu caut eu aici

Sorin Alexandrescu a avut, din toate punctele de vedere, o soartă pe care mulți ar considera-o ingrată. Exilat din țara sa, acesta a predat timp de 30 de ani româna în Olanda, păstrînd un sentiment dublu de trădare de țară și de bucuria de a putea lucra în liniște. Critic, istoric și teoretician literar român, Sorin Alexandrescu spune că a lucrat de zece ori mai mult în perioada de după ’89, cînd s-a întors în țară, decît a făcut-o toată cariera în Olanda. Cu imaginea lui Mircea Eliade, unchiul său, mereu reflectată și comparată de toți în raport cu el, scriitorul român a încercat toată viața să se distanțeze de Eliade, fără însă a-l îndepărta pentru totdeauna. Acum, la aproape 78 de ani, se află în fața celei mai grele misiuni – să studieze jurnalul unchiului său și să vadă dacă s-au despărțit împăcați sau dacă în paginile manuscrisului se reflectă unele resentimente avute față de Sorin Alexandrescu în timpul vieții. Resentimente care sînt, astăzi, ireconciliabile.

Cîți dintre tinerii de astăzi credeți că își mai încep idila cu lectura citiind cărți de Oscar Wilde?

Păi eu am început acea idilă pen­tru că mi-a pus maică-mea un vo­lum în brațe, nu l-am ales eu, habar nu aveam cine e Oscar Wilde. Dar cred că mai sînt încă foarte mulți ti­neri care citesc în limbi străine de timpuriu, pe de altă parte însă, la vîrsta lor, cred că filmul a luat locul lecturii de romane. Nu știu dacă asta înseamnă că resping lectură, ci cred că le place filmul, se simt repre­zen­tanți de acest mediu mai mult de­cît de text. Și, pe de altă parte, cînd sînt atrași de text, atunci citesc enorm, dar sînt excepții.

Se vorbește despre un minus pe care l-ar avea generațiile de astăzi care nu au avut copilăria marcată de cărți, de trăirile pe care ți le provoacă o carte. Se simte această lipsă a lecturii la generațiile mai noi?

Acum, ce înseamnă o generație nouă? Eu am personal contact cu masteranzi și doctoranzi, nici mă­car cu studenți, cu atît mai puțin cu elevi de la liceu. Pe de altă parte, cînd vorbesc cu un masterand și îi spun că îl admir că are îndemnare la Internet și eu nu am deloc, el îmi zice că e copil tîmpit față de cei ca­re au cinci ani mai puțin decît el. Că se uită la el ca la un fraier. Se pare că această stăpînire a mijloacelor elec­tronice crește cu viteză verti­gi­noa­să și în interiorul așa-zisei generații ti­nere se nasc diferențe. Pe de altă parte, eu nu sînt deloc de părere că asta înseamnă o sărăcie culturală, mi se pare o problemă falsă. La fel a fost și atunci cînd a apărut filmul sau fotografia – s-a considerat că lu­mea uită pictura, uită teatrul. Nu le-a uitat deloc. Eu cred că fiecare mediu nou, atunci cînd apare, își face puțin loc pe piață dînd cu coa­te­le, dar nu desființează niciun me­diu vechi, pur și simplu se adaugă. Nu e vorba de concurență în sensul de luptă pentru desființarea concurentului, ci de arătare că tu poți altceva decît concurentul. Dacă vrei să îți deschizi o firmă nou de pan­tofi nu trebuie să dai foc unei alte fir­me, ci faci tu un alt tip de pantofi.

Unii dintre psihologi care argumentau aspectul acesta spuneau în felul următor – în momentul în care un tînăr începea să citească de mic cărți, fără a avea o reprezentare vizuală a lucrului pe care îl citea, el trebuia să își folosească imaginația pentru a face acea reprezentare vizuală. Îi creștea astfel imaginația, creștea implicare emoțională cu personajele și înțelegea altfel trăirile – iubire, gelozie, lucruri care sînt importante la vîrsta adolescenței. Aceste trăiri, spuneau psihologii, prin filme și Internet, sînt trăiri rapide, intense, care nu apucă să se consume.

Foarte bine. Să fie rapide, de ce trebuie o generație să creadă că va­lo­rile ei sînt permanente sau sînt ab­solute? Toate se trec, toate se schim­bă. Să fim serioși, eu cînd eram mic rîdeam de maică-mea și taică-miu. Era vremea cînd mai existau plăci de gramofon de ’77, de ’33 în­că mai sînt, și tata punea nu știu ce operă italiană, ceva foarte dramatic, și își ștergea din cînd în cînd o lacrimă. Eu mă uitam în altă parte ca să nu se vadă că rîd, dar mama rîdea de el pe față, mama fiind ea însăși o femeie extrem de sensibilă și romanțoasă așa, cum a fost toată generația lor. Dar mie mi se părea ceva ridicol – cum să plîngi la mu­zică? Și mă duceam atunci și ascultam muzica de pe vremea mea, dan­sam rock și mi se părea că e gro­zav. În orice generație se întîmplă asta.

Ați terminat liceul cu nota 10. Nu ați trecut prin liceu „pe burtă”, ca să evitați să atrageți atenția. Totuși ați ascuns la dosar că sînteți nepotul lui Mircea Eliade și că tatăl dumneavoastră a fost magistrat al Înaltei Curți de Casație și Justiție. I-ați mărturisit acestea lui Tudor Vianu, care a acceptat la rîndul său să vă păstreze secretul. În condițiile în care mulți oameni acuză că au fost arestați în comunism pe motive politice, din nimicuri, dumneavoastră ați reușit cumva să nu fiți nici arestat, nici exmatriculat. Lumea a invocat adesea norocul. V-ați simțit norocos?

Cred că da. Am o mică ezitare pentru că am fost crescut de către familie, de mic copil și pînă cînd eram student, într-un fel de izolare artificială. Ei nu au vrut ca eu să știu toate mizeriile pe care le-au suferit. Seara mîncam numai eu și ei îmi spuneau că beau un ceai, că nu le e foame. Eu multă vreme așa am cre­zut. Mai tîrziu am început să îmi dau seama că prea în fiecare seară nu le era foame. Nu neg că poate s-au întîmplat niște lucruri pe care nu le știu. Că norocul meu nu a fost chiar pur, poate au plătit ei într-un fel sau altul. Știu de tatăl meu că a plătit în sensul că a renunțat la ma­gistratură, lucru care l-a dărî­mat su­fletește pentru că el era un fanatic al adevărului în justiție. Nu își pu­tea închipui să spună sau să ia el o decizia neconformă cu nu știu ce legi. Mama nu era în cîmpul mun­cii, ea putea fi mai puțin expusă unor presiuni. Cu excepția acestor posibilități care sînt pe veci ne­cu­nos­cute, că ei au murit demult, eu pot să zic că am avut noroc, și nu numai în situația respectivă, ci și în alte situații. Dar și asta e o întrebare, ce înseamnă a avea noroc de fapt. Multă vreme mi s-a spus și eu am crezut că am avut noroc că am plecat în Olanda. Pe de altă parte, cînd eram în Olanda, mi se părea că am făcut un act de trădare față de prietenii mei, regretam enorm că am plecat și în mare măsură mă simțeam vinovat. Acum întors în România, cu tot felul de lucruri, unele mai puțin plăcute care mi s-au întîmplat, m-am întrebat ce dra­cu caut eu aici, de ce nu am rămas aco­lo. În 30 de ani în Olanda nu am muncit atît de mult ca în ultimii zece ani în România, și la altă vîrstă decît atunci în Olanda. Și nu am întîlnit atîta haos în admi­nis­tra­ție. Ce noroc e ăsta? Am fost un prost. Norocul este o concluzie pe care o pui la o judecată temporală și ea este de multe ori reversibilă. A­cum ți se pare într-un fel, peste cî­te­va zile sau un an ți se pare cu totul altfel. Nu știu dacă se poate spune că ai noroc în viață, în gene­ral. Dar atît cît se poate spune, accept verdictul.

Și-a adus aminte Mircea Eliade cînd v-ați văzut, la 30 de ani, de băiatul de cinci ani îmbrăcat în uniformă pe care l-a cunoscut în tinerețe? Am văzut că a scris și el faptul că își aduce aminte de asta, dar mă gîndeam dacă în momentul în care v-ați cunoscut prima dată dacă v-a spus ceva despre acel moment.

Nu, nu, nici vorbă. El, ca mare profesor la studenții americani, ca­re erau mult mai evoluați decît cei români, mult mai maturizați, știa foarte bine că un profesor nu trebuie să se refere la anii de copilărie ai studenților lui. Este o greșeală capitală să îi spui micuțule sau copilule cum se spune la Uni­ver­si­ta­tea din București. „Ce fac copiii noștri?” Mă enervez la culme – cum adică copii, că sînt maturi domnule! Deci nu, nu mi-a spus așa ceva. Dar știți probabil că jurnalul tipărit a lui Mircea Eliade e cam o treime din jurnalul scris. Jurnalul netipărit, ceea ce a rămas în manuscrise la Chicago, eu nu am văzut și, în mare măsură, poate că in­con­ști­ent nici nu am vrut să îl văd. Să nu aflu lucruri ale lui pe care prefer să nu le știu. Sigur că, la un mo­ment dat, nu doar că trebuie să îl ci­tesc, ci să îl și public.

Citeam că împreună cu domnul David Brent sînteți deținătorii de drepturi asupra operei lui Mircea Eliade. Putem să îi spunem că a fost o temere faptul că nu v-ați uitat încă în jurnalul netipărit? Dar o temere de ce, de trecutul lui Mircea Eliade sau de legătura pe care o avea cu dumneavoastră? Pentru că au fost multe speculații în jurul lui.

Nu mă refer la chestii politice neapărat. Mă tem de opiniile lui des­pre mine, evident, în primul rînd. El a fost, atît cît am vorbit despre asta, clar nemulțumit, dezamăgit, că nu am vrut să mă ocup de istoria religiilor. Mai mult de faptul că m-am ocupat de semiotică. Astea sînt lucruri pe care le-am discutat cu el, dar nu cred că l-am convins, de aceea bănuiesc că a rămas de­za­măgit. Cînd am ajuns eu la Paris, se­miotica era cunoscută ca fiind în an­tropologia lui Claude Lévi-Strauss. Eu nu eram interesat deloc de asta pentru că nu mă interesa antro­po­lo­gia. Eram interesat de semiotică doar în literatură, de Roland Bar­thes și de Algirdas Julien Greimas, cu acesta din umă am și lucrat vreo 20 de ani. Iarăși nu știam că Mir­cea Eliade, vrînd-nevrînd, a intrat în­tr-o mare competiție la Paris cu Claude Lévi-Strauss. Și atunci sigur, el aflînd că eu fac semiotică a crezut că fac Lévi-Strauss și că, deci, îl favorizez pe cel care era rivalul lui și nu pe el. Dar toate acestea le-am înțeles foarte tîrziu și mi s-au părut ab­sur­de pentru că nici nu mi-au trecut prin minte. Eu nici pînă astăzi nu l-am citit integral pe Lévi-Strauss, am citit cîteva cărți din curiozitate dar nu mai mult. Ei bine, probabil că o asemenea neînțelegere l-a du­rut. Dar nu am discutat în felul acesta, mi s-a sugerat prin terțe per­soane și am rămas absolut uluit. Dar, vedeți, asemenea lucruri nu știu dacă mi le-a scris în hîrtiile rămase la Chicago, dar dacă le-a scris si­gur va trebui să le citez. Însă aceasta este o neînțelegere care nu se mai poate îndrepta, așa a rămas.

Ați purtat numele lui Mircea Eliade deasupra dumneavoastră toată viața. V-a marcat lucrul acesta, ați simțit că aveți vreo apăsare prin faptul că sînteți apropiat de el?

Nu, tocmai pentru că am făcut altceva. Mi-am făcut carieră cît am făcut în Olanda fără el, chiar îm­po­triva așteptărilor lui. Pentru că el, ca toți oamenii din generația lui, con­sidera că dacă vrei să faci cul­tură te duci la Paris, ce să cauți la Amsterdam, printre niște negustori nenorociți care habar n-au de cultură? Cam asta era percepția o­landezilor, să fim clari. Acum 30-40 de ani olandezii nu erau deloc așa de bine văzuți în Europa precum astăzi. Ei erau toleranți, dar nu erau originali, francezii erau poate mai asertivi, dar aveau originalitate. Deci ca om de cultură trebuia să alegi Franța. Plus că eu vorbeam foarte bine franceza, olandeza am în­vă­ța­t-o mai tîrziu. Și li se părea curios probabil că stau în Olanda. Bun, în orice caz, în America cînd m-am dus la un congres nu m-am dus in­vitat de Mircea Eliade. Am încercat mereu să fiu pe picioarele mele, nu pentru că respingeam o tutelă ci pentru că mă jenam să dau impresia că mă cheamă unchiul și îmi plătește drumul. Mi l-am plătit eu.

Un tată, da. Dedesubtul narațiu­nii în profunzimea ei este nevoia de tată. Pot să vă spun un lucru. Eu de la început am fost atras de Tu­dor Vianu. El făcea atunci cursuri de literatură universală. Și nu fă­cea cursuri de stilistică, eu am învățat stilistica în particular, în afara cursurilor. Pe de altă parte, atunci nu era de ales dacă doreai să îți iei un model, dacă îți plăcea cineva în mod deosebit, decît între el sau în George Călinescu.

Ați mai vorbit într-un interviu de ideea aceasta de guru și de tutelă. Ați vorbit despre apropierea de Tudor Vianu, dar că nu l-ați considerat acel profesor care să vă fi marcat. Ați căutat să aveți mai multe astfel de modele din care să vă creionați o imagine de ansamblu sau pur și simplu nu v-a tentat niciodată ideea aceasta de a avea un singur profesor, general vorbind, un mentor, un model, un tată poate?

Un tată, da. Dedesubtul narațiu­nii în profunzimea ei este nevoia de tată. Pot să vă spun un lucru. Eu de la început am fost atras de Tu­dor Vianu. El făcea atunci cursuri de literatură universală. Și nu fă­cea cursuri de stilistică, eu am învățat stilistica în particular, în afara cursurilor. Pe de altă parte, atunci nu era de ales dacă doreai să îți iei un model, dacă îți plăcea cineva în mod deosebit, decît între el sau în George Călinescu. Cînd a reînce­put acesta din urmă să predea, eram stu­dent în anul al III-lea. La Călinescu dacă voiai să stai în bancă în am­fiteatrul Odobescu din București, de la Facultatea de Litere, veneai cu două ore înainte. Dacă voiai să stai în picioare veneai cu o oră î­na­inte. Dacă veneai la fix stăteai în pi­cioare pe coridor. Atît de multă lume era. Eu nu știu cînd am venit, dar în orice caz am reușit să stau în picioare în interiorul sălii, la ușă, pentru două ore. Și am fost foarte dezamăgit pentru că mi s-a părut că e un spectacol de actorie, că spune lucruri extrem de ferme­că­toa­re dar fără profunzime și mi-am spus că, realmente, nu am ce să învăț de la el. Vianu vorbea extrem de neutru, dar aveam sentimentul că spune lucruri noi și că am ceva de învățat. La un moment dat am intrat într-o anumită relație mai apropiată, ne vedeam, mă duceam la el acasă, îmi dădea cărți, și cînd am terminat facultatea m-a angajat la Biblioteca Academiei cînd era el director. La un moment dat am aflat că e un loc liber la Institutul de Cercetări Literare al Academiei, condus de Călinescu. Și toată lu­mea m-a îndemnat să concurez. Știți poa­te că Vianu și Călinescu nu prea se iubeau, și m-am întrebat cum să mă duc să fac asta? Dar într-un final m-am dus la Vianu să îi cer voie, într-un moment în care era chiar bolnav îmi amintesc. S-a întristat teribil că vreau să mă duc la concurent. I-am spus că nu mă duc de­cît pentru jumătate de normă, ră­mîn cu norma întreagă la facultate, între timp trecusem asistentul lui. „Sînt curios cum e”, i-am spus-o în față. Mi-a zîmbit așa candid și a spus „bine, du-te”. M-am dus, iar după șase luni m-am întors și i-am spus că nu mai doresc să am de-a face cu Călinescu și că rămîn aici. La Institutul de Istorie Literară se întîmpla un singur lucru – sîm­bă­ta, între 10.00 și 12.00, ne adunam toți, Călinescu zicea „tu faci aia”, „tu faci aialalta” și în rest vorbea. Vorbea el. Ce îi trecea prin cap. La ora 12.00 plecam acasă. În rest nu ne vedeam niciodată unul cu altul. Asta e cercetare literară? Să nu mai spun că erau de o mediocritate toți acolo, totală, erau niște păpuși ca­re se uitau cu ochii mari la șeful.

Venea lumea pentru Călinescu, nu pentru cercetare.

Și pentru salariu, evident, care nu însemna practic nicio muncă. Adică am luat în mînă această u­ni­că posibilitate de a distinge ce vreau eu, pe ăla sau ălalaltul, și a fost atît de evident că nu a fost nicio con­curență pentru mine.

Dar nu a fost nici modelul pe care l-ați vrut dumneavoastră, unul ideal, ci a fost unul de compromis să îi spunem.

Bine, acum e greu să mai vorbim de model ideal. Unul pe care să îl urmezi orbește nu cred că era genul meu în general. Nu voiam așa ceva. Și pe urmă, poate că și re­la­țiile personale necesare în acest caz, o relație sexuală adiacentă, ti­ne­re femei care caută un bărbat matur sau un bărbat mai tînăr care se duce la o femeie matură. Sînt relațiile astea care sînt și erotice și subliminale sau sînt familiale. Dar să urmezi chiar așa orbește, nu știu, poate că se mai întîmpla atunci, dar acum în orice caz nu se mai întîmplă în niciun fel. Nu mai există modelul, nu se mai întîmplă din fericire. Relațiile trebuie să fie critice. Cu cît apreciezi mai mult un om cu atît trebuie să îi spui cu ce nu ești de acord cu el.

Voiam să vă întreb dacă ați regretat vreodată stabilirea în Olanda. O perioadă de ani v-ați putut întoarce, v-ați și întors, dar ați simțit vreodată că v-ați lăsat lumea în urmă? Ați simțit ca o fugă plecarea în Olanda?

În sinea mea sigur că da. De aia eram și puțin complexat. Să-i zi­cem fugă de frică, dar și de lipsă de solidaritate. Pe de altă parte, parcă îl aud și îl văd pe Alexandru Ivas­ciuc (n.red. scriitor român), am fost foarte bun prieten cu el. La un moment, ne-am văzut la Mogo­șoa­ia, într-un loc unde nu ne au­zea nimeni, pe lîngă palatul de aco­lo unde este un fel de cavou și era totul extrem de neîngrijit. Ne-am plimbat puțin și, ajunși acolo, un­de era evident că nu ne aude ni­meni, mi-a spus – „Dacă mai aud sau mai văd că te întorci în România nu vreau să te mai văd. Pleacă de aici”. Și am rămas absolut șocat pentru că omul acesta fusese în SUA și nu rămăsese acolo, fusese închis și s-a întors. Mai tîrziu s-a spus că avea un aranjament cu Securitate. O fi avut, nu știu. Nu am uitat încă șocul acesta, un om pe care îl și iubeam foarte mult, nu doar că îl admiram ca scriitor, un om de o inteligență absolută să spună așa ceva…

Scriitorul crede că România nu există nici acum pe harta internațională și că este vina noastră că nu ne remarcăm.

V-a mai temperat poate ideea de trădare de țară.

Da, pentru că mi s-a părut că sînt idei naive la urma urmei. Am această șansă și mă întorc ca să fac ce? El spune asta ca o concluzie la faptul că nu se mai poate face nimic, nu că nu e de făcut. E mult de făcut dar nu se mai poate.

A fost și perioada aceea mai deschisă a comunismului în ’60 cînd ați plecat dumneavoastră și poate de aceea a pus problema așa.

Sigur că da, la mai toate congre­sele scriitorilor au fost voci de pro­test împotriva regimului, dar nu s-a realizat nimic pentru că nu a fost solidaritatea necesară. Nu a fost ni­ciodată un fenomen de masă. Erau cîțiva curajoși sau nebuni cum erau considerați, cum era Mircea Di­nes­cu. Cu el încă s-au solidarizat mai mult pentru că fusese dat afară de la România Literară pentru că a fost la o vizită la o ambasadă și nu a făcut raport după aceea, cum trebuia. Ce să facă acolo, a vorbit cu unul și cu altul și a băut un pahar cu vin. Și l-au da afară de la Ro­mâ­nia Literară… Atunci a fost o solidaritate cu el într-adevăr. Au fost mulți, și Pleșu printre ei. Dar a fost făcută într-o formulă extrem de umilă, cerîndu-se să se revizuiască hotărîrea, nici vorbă de revoltă.

Ați văzut că și Herta Müller a invocat această lipsă de solidaritate foarte des. Și lumea îi spunea că la momentul respectiv, ceea ce simțea ea ca fiind solidaritate însemna să se iasă în stradă și să se strige împotriva regimului, lucruri care „nu se puteau face”.

Dar alții de ce au putut în alte țări? Se zice că era Securitatea mai rea la noi. Era mai rea pentru că nu avea opoziție. Mă rog, se poate discuta la nesfîrșit, dar vreau să zic că ungurii s-au răsculat și ăia au tras în ei. Era un risc, dar la ro­mâni nu s-a luat acest risc, nu s-au revoltat. Vreau să zic că pe vremea aceea nu gîndeam atît de sever ca acum. Acum s-ar putea să fiu se­ver pentru că am uitat anumite nuanțe.

Citind despre cazul morții mamei dumneavoastră, survenit în urma unui accident suspect de mașină, am văzut că nu a fost elucidat nici pînă astăzi. Voiam să că întreb dacă aveți vreo suspiciune cu faptul că ar fi fost implicat regimul în vreun fel.

Nu știu ce să zic. Eu nu eram a­colo cînd s-a întîmplat accidentul. Am auzit numai povestiri.

După Revoluție, aveam sentimentul că mă întîlnesc cu grupuri de oameni care tocmai au ieșit dintr-un spital de TBC, că sînt supraviețuitori. Arătau absolut îngrozitor. Era după căderea lui Ceaușescu, ar fi trebuit să fie euforici, dar ei abia se tîrau. Le ardeau ochii în cap, dar ei erau cadaverici.

Dar din ce informații ați strîns.

În pricinuirea accidentului nu cred sau nu știu. Dar știu că după aceea a fost urmărită, cînd a fost în spital. În ceea ce privește accidentul putea să fie foarte întîmplător, să se întîmple fără intenție. Mi s-a spus că de ce a plecat șoferul, de ce a fu­git. Poate îi era frică de amendă, că i se ia carnetul.

Am înțeles că mama dumneavoastră a fost adusă la spital de două femei care nici ele nu au lăsat niciun număr de contact. E cumva un șir de evenimente necunoscute.

E adevărat, dar poate fi explicat și altfel. Poate femeile se grăbeau în altă parte. Asta rămîne o necu­nos­cută. Mă gîndesc, dacă ar fi vrut să mă sperie, că eu făceam tot felul de demonstrații în fața Ambasadei la Haga, ar fi trebuit să îmi spună că este o legătură, dacă eu nu credeam asta nu mă speriam și fă­ceam mai departe.

Cînd ați venit în ’89 pentru mama dumneavoastră, cum arăta România despre care auzeați la Europa Liberă și față de cea pe care știați că ați lăsat-o în ’74 cînd ați fost ultima dată în țară? Cum arăta 20 de ani mai tîrziu, erați pregătit pentru ce ați găsit?

Nu m-am așteptat în niciun fel pentru că arăta ca un oraș părăsit. De la aeroport de cînd am plecat mergeam printr-un oraș în întu­ne­ric total, cum fusese în amintirea mea Bucureștiul numai în timpul războiului, la bombardamente. Eu atunci aveam numai cîțiva ani, e­ram copil și a fost ciudat, dar doar asta mi-a rămas în minte. Întu­ne­ri­cul și zgomotul de avioane, bombadardamentele, țipetele, în rest nu mai știu nimic în anii ăia. Și, brusc, cînd am venit pe întunericul ăla, toată chestia asta a urcat la suprafața. Am avut sentimentul că Bucureștiul este bombardat din nou și mergem ca niște orbeți prin ora­șe în întuneric și oricînd putem fi mi­tra­liați din avion. Asta era sentimen­tul – al unui oraș în stare de asediu. Pentru simplul motiv că era nebunia aia cu economia de electricitate. Nu era lumină de niciun fel, nici stradală, nici în casă. Și ma­și­na mergea cu farurile cu bătaie lungă.

Și oamenii cum erau?

Umbre, cîte unul fugea pe ici-colo. Era absolut sinistru.

Dar cum se vedea România anilor ’60 – ’70 din Olanda cînd ați fost dumneavoastră, cum erau văzuți românii, cum era văzut regimul?

Nu exista. Nici acum nu exis­tăm pe hartă și ăsta e un su­biect extrem de complicat care pe mine mă scoate din sărite. Nu existăm pe hartă din cauza noastră, să nu mai dăm vina pe alții. În sfîrșit, asta e acum, dar atunci harta era albă completă, nu era nimic acolo.

Ce v-a impresionat cel mai tare la întoarcerea în țară după 25 decembrie, în ’89? A fost acea imagine a Bibliotecii Centrale Universitare din București distrusă?

Sigur, a fost și asta, dar nu. Cel mai mult m-a marcat fețele oamenilor. Aveam sentimentul cînd îi vedeam că mă întîlnesc cu grupuri de oameni care tocmai au ieșit din­tr-un spital de TBC, că sînt su­pra­viețuitori. Arătau absolut îngrozitor. Și gîndiți-vă că eu am venit du­pă căderea lui Ceaușescu. Ar tre­bui să fie euforici, dar ei abia se tîrau. Le ardeau ochii în cap, dar ei erau cadaverici. Am fost îngrozit.

Seamănă România de acum cu cea pe care v-o închipuiați acum 25 de ani la momentul Revoluției?

Nu, deloc, este o țară nouă pen­tru mine, e a treia țară a mea. Nu m-am întors din Olanda în prima, nu seamănă nici cu a doua, Olan­da, e cu totul altă țară și întîm­plă­tor, știu limba de aici.

Dar v-ați întoarce în ea acum după 30 de ani de stat în Olanda?

Dacă aș ști că aceasta este a treia țară nu aș face-o.

ARTICOL PUBLICAT ÎN OPINIA STUDENŢEASCĂ

Lasă un răspuns