Lucian Mîndruţă: Nu pot să las copiilor mei o țară în care se întîmplă aceleași rahaturi ca alea în care am copilărit eu

De cînd a debutat în presă, Lucian Mîndruță a încercat să schimbe lumea. Îngrozit de umbra comunistă proeminentă și după ’90, acesta a luptat împotriva putrefacției ceaușiste, făcînd ocolul pe la mai multe televiziuni și publicații precum Dilema Veche, Jurnalul Național sau Săptămâna financiară. Totuși, cu cît se implica mai cu zel, cu atît rămînea mai dezamăgit, pînă ce a abandonat. Vara trecută însă, în timpul lansării candidaturii lui Victor Ponta la președinție, Lucian Mîndruță a simțit că retrăiește momentele de acum mai bine de 25 de ani și că trebuie să lupte din nou, de data asta nu pentru sine, ci pentru fii săi. În turul al doilea al alegerilor prezidențiale, jurnalistul a luat o cameră video de buzunar și a dat fuga pe străzile Parisului de unde a transmis suflul alegerilor pentru zeci de mii de oameni cu cont pe Facebook. A ajuns chiar să-i îndrăgească din nou pe români, însă iubirea a ținut doar pînă la Charlie Hebdo.

Spuneați într-un interviu că faceți parte din generația celor care au vrut să schimbe lumea. Acum, mai aveți același țel?

Nu știu dacă toată generația mea a vrut. Pentru că unii s-au adaptat foarte bine la lumea care exista a­tunci și de altfel, văd colegi chiar mai tineri, care să zicem erau în Pia­ța Universității în ’90 și care du­pă aia s-au descurcat foarte bine să se integreze în niște structuri îm­po­triva cărora luptau atunci. Au fost cazuri și cazuri. Eu am vrut să schimb lumea însă și eu am abandonat la un moment dat. Nu poți să zici că mai poți pretinde să schim­bi lumea cînd te angajezi la televiziuni care fac parte din „establishment”. Eu am lucrat totuși în cel puțin două-trei trusturi de pre­să care n-aveau chestia asta în profil, ci pur și simplu ele construiau me­dia în lumea asta așa cum e. N-am lucrat la revoluționari. Și de altfel nici nu știu dacă mai există media revoluționară cu adevărat, în afară de social media. Eșecul meu de a schimba lumea nu e chiar complet pentru că acum trăiesc într-o lume care-mi place mai mult decît aia din 1990 și e un pic diferită. Față de ’90 cînd lumea detesta capitalismul, era îngrozită de ideea șomajului, nu voia să lucreze la patron, acum si­tua­ția e mult diferită. Ne-am schim­bat mentalitatea, dar nu realizăm. În ’90, cînd oamenii au ieșit în stra­dă, nu au ieșit să militeze pentru o rată scăzută la creditele în franci elvețieni.

La prima televiziune la care a lucrat, spune că a făcut-o din plăcere și nu a fost plătit în primele patru luni.

Și atunci, cînd ați simțit pentru prima oară că faceți parte dintr-o democrație?

Cînd? Acum, pe 16 noiembrie. Pîna acum n-am simțit. Nici în ’96 cînd a ieșit unul de l-am votat eu.

De ce acum?

Acum am simțit că fac parte din curentul care contribuie la o decizie simțită de oameni, cerută de aceștia și cumva care era de­ci­zia lor. N-a mai fost o decizie influen­ța­tă de media, cerută din afară de cine știe ce rețele. Oamenii pur și simplu asta au dorit ei și am simțit că fac parte din asta. Mi-a plăcut.

În perioada în care ați fost profesor la Facultatea de Jurnalism de la Universitatea din București cum ați resimțit starea de spirit a studenților vizavi de această meserie?

Vorba cîntecului, „don’t get me started” (n.red.: nu mă fă să în­cep). În fiecare an îi întrebam cine vrea să fie Andreea Esca. Și toată lumea ri­dica mîna, chiar și băieții. Și le spu­neam: știți, Andreea Esca e unică, nu pleacă de acolo și în niciun caz nu o să-i luați locul. Oricum, trebu­ie să veniți voi cu propriile calități. N-are rost să imiți pe cineva, trebuie să vrei să fii tu. Asta a fost șo­cul meu cînd m-am dus să predau. Eu fiind jurnalist din ăsta fără școa­lă, în ’90 cînd m-am apucat de me­se­rie, nu se punea problema de bani. La SOTI (n.red.: prima televiziune privată din România) spre exemplu, am stat vreo patru luni fără să ne plătească cineva. Noi făceam as­ta de plăcere. Aveam orizontul că într-o bună zi cineva ar putea să-și ia o mașina dintr-un salariu de pre­să. Să ai, să lucrezi în presă și să-ți poți permite la un moment dat să-ți cumperi o mașină, chiar și una de spălat, era ceva de neimaginat în ’90. Și după aia, au apărut televi­ziu­nile „profi”, au apărut vedetele, au apărut cîștigurile mari și asta a atras un alt tip de public spre pre­să decît generația mea. Deci alți oa­meni au venit în presă. Oameni care nu mai aveau treabă cu acțiunea po­li­ti­că, vreun imbold civic sau o ener­vare că de ce-s comuniștii la pute­re. Nu, oamenii ăștia se uitaseră la televizor în ’95-’98, citiseră presa mondenă și constataseră că ăștia de la televizor sînt bogați și fericiți. Și voiau și ei să fie bogați și fericiți. Treaba cu media, că este un apostolat, că trebuie să dai oamenilor adevăr, că ai o funcție socială de coeziune a societății, asta nu mai era așa relevant. Orbitor era salariul Andreei Esca.

Deci undeva pe drumul acesta a murit și pasiunea pentru presă.

A mea nu a murit. A mea am redescoperit-o de curînd, acum cu social media. Însă așa-i, cei care veneau în jurnalism, cel puțin cînd am predat eu, erau orbiți de sala­rii. După care a apărut o categorie și mai tristă de cetățeni care voiau să-i emuleze pe corifeii actuali ai jurnalismului de opinie. Nu dau nume, dar sînt ăștia care latră la te­le­vizor și au constant niște ținte. Cumva eu am crezut că oamenii mai în vîrstă îi urmăresc pe ăștia și adorm la televizor ascultîndu-le invectivele. Ei, nu! I-au convins și pe tineri să fie ca ei și să facă campanie din asta de demolare.

Într-un alt interviu afirmați că presa vinde un adevăr pe care îl construiește. Totuși, nu există riscul ca ambalajul să fie mai bun decît conținutul și să-l facă irelevant?

Sigur că da. Dar pe de altă par­te, înainte de social media sau You­tube, nu puteai să vinzi con­ținut fără ambalaj bun. Și mă refer aici la un jurnal de știri. De ce vînd Ști­rile ProTV? Pentru că nu există ni­ciun montaj greșit, pentru că lu­mi­nile sînt puse întotdeauna perfect pe prezentator, cuvintele sînt scri­se bine, pentru că au subiect, predicat, complement direct și punct, nu se duc în fraze complicate, nu îm­po­po­țonează discursul. Toate lucru­rile astea sînt construite la gramaj de oameni care chiar cunosc meseria. Deci ăsta-i ambalajul și e făcut perfect. Iar oamenii reacționează în continuare la un ambalaj făcut bine. Sigur, acuma vine și paradigma social media. Acum, găsești pe YouTube clipuri cu milioane de vi­zua­lizări care sînt montate prost, făcute acasă, cu sunet prost, oa­meni nebărbieriți, nemachiați și se uită lumea. Iar mie asta-mi place cum­va. Adică am trecut și eu la zona asta de conținut. Acum nu mai e problema asta că dom’le dacă faci un ambalaj perfect o să-ți vinzi marfa. S-a dovedit că se vinde și fară am­ba­laj. Doar dacă-i marfa bună.

La un moment dat, spuneați că atunci cînd ați lucrat în prima televiziune, la SOTI, dumneavoastră ați fost primul care a scris o știre pe calculator. Vă mai amintiți care e povestea ei?

La SOTI era generația mai ve­che care avea vîrsta pe care o am eu acum. Erau bătrîni pentru noi. SOTI era făcut cu un grant din America de la un fond de ajuto­ra­re a instituțiilor media din ță­ri­le amă­rîte. Și americanii trimiseseră tot la pachet, ce știau ei că trebuie. Ca­me­re care din păcate nu aveau prom­pter, regie de emisie, tot ce era mai basic. Și era și un calculator, pentru că ei știau că e nevoie de unul în orice redacție. Doar că nu-l deschisese nimeni de la Bu­cu­rești, pentru că în TVR, de unde ve­neau fondatorii SOTI, nu existau calculatoare. Venea pe fax de la AM Press buletinul de știri care era do­uă-trei pagini de fax, bătute la ma­și­na de scris. Iar eu îl luam, îl tă­iam cu foarfeca și îl lipeam cu lipici pe o hîrtie A4 tăiată în două. Ăsta era jurnalul și vorbeam citind de pe alea. Apoi am zis că nu se poate să luăm chiar formula din agenție, pen­tru că nu-i atît de orală. Tre­bu­ie să avem o formulă rescrisă de noi care să fie mai ușor de citit. Și am avut curajul să dau la o parte plasticul de pe calculator și să-i dau drumul. Avea WordPerfect, îmi aduc aminte și acum, care era un editor de texte în DOS. I-am dat drumul și am scris primul jurnal de știri la un calculator din România. Nici TVR la știri nu avea așa ceva în mo­mentul ăla. Așa am început după aia în fiecare seară să edităm texte la calculator, pe care le dădeam mai apoi la imprimantă.

Cum reușeați să vă descurcați fără prompter?

Era foarte greu, pentru că noi nu aveam luminile de acum. Cele de azi sînt foarte atente cu ochiul prezentatorului. De exemplu, la unul dintre ochi eu am un firicel în cîmpul vizual, care, îmi explica doctorul, provine de la expunerea la lumină foarte intensă. Noi aveam două becuri cam cît o carafă de o parte și de alta a camerei. Nu exis­ta altceva. Acum sînt zone mari de lu­mini reci, multe fluorescente, ca să nu vină doar dintr-o singură sur­să, sa nu te deranjeze, ori să fie dis­tri­buită incorect. Noi ne uitam în foaie și citeam, apoi ne ridicam o­chii în cameră, dar în același timp în cele două becuri, iar cînd coboram privirea iarăși în foaie nu mai vedeam nimic. Era ca o tortură să citesc jurnalul la SOTI, însă nouă ne plăcea să facem chestia asta și o făceam.

Cînd ați pus atunci prima oară mîna pe calculator, ați fi putut prezice că astăzi poți face trei puncte de rating dintr-un filmuleț pe Facebook editat de acasă?

Nu, însă mi-ar fi dat un pic de speranță atunci. În plus, nu prea poți să faci trei puncte de rating de acasă decît dacă ești foarte bun, ori ai o conjunctură favorabilă. Eu re­cu­nosc că nu sînt atît de bun însă am avut o conjunctură favorabilă toam­na trecută. Am fost cumva un „wall” de Facebook cu zeci de mii de cititori, care au venit organic la mine, nu de prin vreo campanie. Au ve­nit pentru că unii oameni au dat share, iar altora le-au plăcut ce am scris și s-au abonat. În general eu recomand să crești organic, mai ales la branduri, să nu faci o campanie din asta – îți dau o mașină, o excursie în Jamaica, pentru că astea-ți aduc oameni care participă la ex­cur­sii. Nu-ți aduc oameni care par­ti­cipă la dezbateri pe Facebook, la ceea ce se întîmplă cu adevărat viu acolo. Îți aduc niște oameni inepți care sînt acolo ca să pună mîna pe o chestie nemuncită. Ori tu nu vrei să fii prieten cu genul ăsta de oa­meni. Nu vrei să fii prieten cu ei, pentru că în primul rînd, nu au bani să cumpere produse. Întor­cîn­du-mă la mine, norocul meu a fost că i-am ținut activi. Nu am avut tehnici foarte speciale, ci pur și simplu în ultimii patru ani am stat de vorbă. Nu doar am postat și am plecat acasă. M-am întrebat lucrurile normale pe care orice om le dezbate despre viață, despre po­li­tică, despre familie și am intrat și am comentat cu ei. Desigur, și con­ți­nutul a fost important. Am avut noroc că în toamna asta televiziunile au avut exact reacția din ’90, cînd a început criza din diaspora. S-au prefăcut că nu există. Genial! Doar că, la fel ca și în ’90, ei nu au înțeles că sînt unii oameni care tocmai la acest lucru vor reacționa. Și mai ales nu au înțeles că acum nu mai poți să pretinzi că un lucru nu există, avînd în vedere că nouă mi­li­oane de români sînt deja pe In­ter­net, deci au o alternativă la informa­re. Să nu mai faci o știre acum, e sinucigaș.

Cît de mult credeți că a contat social media în rezultatele alegerilor din toamna trecută? Mai era același deznodămînt dacă nu exista Facebook?

Nu. I-ar fi fost mai ușor lui Vic­tor Ponta să cîștige fără Facebook. Noi am fost o majoritate tăcută ca­re am descoperit că nu e singură. Fie­ca­re individ s-a crezut singur în in­dignarea lui, mai ales după pri­mul tur, apoi a intrat pe online și a des­co­perit că sîntem mulți. Ei, social media a fost ocazia ca oamenii să descopere pe ceilalți care au aceea­și părere ca și a lor. Dacă a fost esen­țial sau nu, nu știu.

Ce v-a motivat să vă implicați atît de tare în social media?

Furia. Deși în toamna trecută eu trebuia să fiu un băiat cuminte și să-mi văd de ale mele pentru că aveam și treabă la serviciu, cînd am văzut spectacolul ăla uriaș de pe stadion, oameni aduși acolo, stea­guri roșii, discursuri pompoase, mi-am zis băi, nu se poate. Nu se poate să las copiilor mei o țară în care se întîmplă aceleași rahaturi ca alea în care am copilărit eu. Nu mă interesează ce pățesc, că rămîn fără job. Am să fac tot ce pot ca genul ăsta de manifestare să nu se mai întîmple niciodată. Ca genul ăsta de îndobitocire să nu se mai repete, pentru ca ai mei copii să trăiască într-o țară liberă de mize­rii spirituale din astea. Asta a fost o furie, dar și disperarea că băi, nu am făcut nimic; 30 de ani de degeaba. Am început iar să facem mi­tin­guri pe stadion, dă-o dracu de treabă. Cum să le explic copiilor mei că aia e mișto? Nu e mișto să aduci oameni pe stadion fără ca ei să simtă chestia aia, să vină natural. Că una e să vii la un meci unde lumea se duce să-și vadă echipa pen­tru că o iubește și alta e să vină cu autocarul pentru că ești membru de partid. Sau și mai trist, plătit. Nu mai vreau să văd așa ceva.

Lucian Mîndruță spune că a simțit prima oară că se află într-o democrație abia în 2014, odată cu alegerile din toamnă.

Ați crezut pentru vreun moment că PSD-ul ar fi putut să cîștige alegerile?

Tot timpul. Eram absolut sigur că ne pierdem vremea. Și chiar sea­ra la nouă, pe la Paris cînd ne fu­gă­reau scutierii după ce se terminase pentru că eu am rămas pînă la sfîr­șit să votez și n-am apucat. Am fost într-una din cele două mari grupe de oameni care au fost împrăștiate de scutieri de la ambasada de la Pa­ris. În timp ce ne fugăreau spre Tur­nul Eiffel și mă sunau de la Bu­cu­rești „băi, vezi că a ieșit Ponta să zică că a cîștigat Iohannis”, eu le spuneam că trebuie să fie o șme­che­rie, că-n timpul ăsta cine știe ce se întîmplă pe la secțiile de votare. Nu-mi venea să cred. Ba chiar pe la cinci-șase după-amiaza cînd ve­neau vești din țară în general pe filiera PSD că Ponta e la 50-60%, am filmat un mic spot pentru Face­book în care spuneam băi nu-i ni­mic, ne-au bătut, asta e, ne-am fă­cut cheful, am arătat și noi că pu­tem să ne mobilizăm. N-am reușit, data viitoare.

Odată cu aceste alegeri, credeți că televiziunile și instituțiile de presă de la noi au realizat potențialul pe care îl are social media?

Da, însă încă nu știu cum să-l folosească. N-au oamenii care să le spună ce să facă. Și sper că nici nu o să afle și că social media poate să lan­se­ze alte vedete decît astea cu­rente.

Cum vi s-a părut această trecere de pe sticlă pe online?

La mine a fost cu forța. Eu cum­va, n-am mai găsit un loc în televiziune. La un moment dat a trebuit să plec de la Observator unde făceam știri liniștit, nu mă deranja nimeni, unde mă și plafonasem un pic. Iar atunci, ce putea fi mai sus decît să prezinți Observatorul? Ști­rile Pro TV, doar atît. Și după aia am încercat să fac tot felul de emisiuni, dar publicul m-a respins. Pro­babil că încă mă dorea la știri în continuare, ori n-aveam eu des­tul talent să fac divertisment. Dar în mod clar, televiziunea mi-a zis „hai valea, nu mai avem chef de tine”. Iar aici mă refer la publicul de televiziune, că televiziunea, să­ra­ca, m-ar fi ținut. Iar cumva, cînd am ajuns în social media, nu mai voiam să fac presă. Voiam doar să scriu ce-mi trece prin cap, nu mai aveam miza aia. Și tocmai ăsta a fost norocul, că m-am întors la ceea ce am fost noi în generația noastră. Oameni cărora le place să comunice, nimic mai mult.

Deși titlul cărții dumneavoastră e „Share. Cum am învățat din social media să-i iubesc din nou pe români”, spuneați în timpul lansării volumului că dragostea s-a cam dus odată cu Charlie Hebdo.

Da, s-a cam terminat cînd am realizat că de fapt există și în Ro­mâ­nia niște teocrați la fel de dezgus­tatori precum aceia care au omorît jurnaliștii și care pot să spună „da, dar”. Adică au fost acești apostoli ai lui „da, dar”, CTP, Pleșu, în care zic, „da măi, e nasol că i-au omorît, dar…”. Am observat că mulți ro­mâni merg pe mesajul ăsta pentru că foarte mulți dintre ei consideră că există lucruri sfinte. Pentru că au o mentalitate, nu mistică nea­pă­rat, cît superstițioasă. Le e frică. Cu adevărat că sîntem latini. La­ti­nii erau printre cele mai supers­ti­țioase popoare din lume. Pînă nu sacrificau cinci găini înainte să ia­să din casă ca să vadă dacă sînt bine aliniate planetele și au au­gu­rii pozitivi pe ziua aia, nu se po­to­leau. Am descoperit cu ocazia asta că există o filiație între genul de gîndire mistică orientală și noi. Adi­că mulți dintre noi sînt de acord să limiteze libertatea de exprimare în momentul în care intervine sfin­țe­nia. Avem termenul de blasfemie. Ori acest cuvînt a fost eradicat din cultura occidentala odată cu sfîr­și­tul Evului Mediu, cînd s-a stabilit că da, putem face mișto și de idei. Inclusiv de ideile religioase. Pu­tem glumi pe seama lor. În fond, cînd ai libertate de expresie, ea nu mai poate fi limitată undeva, pentru că n-ai făcut decît să începi o nego­cie­re atunci cînd ai pus o limită. Ok, nu mai putem vorbi despre religie. Mîine nu mai putem vorbi despre vegani că și asta e o religie. Săp­tă­mî­na viitoare nu mai putem să spu­nem despre cei care cred că cance­rul se face de la E-urile din mobilă. Unde te oprești cu limita cînd ai început să o pui? N-ai unde să te oprești și va sfîrși pînă îți va consuma toată libertatea. Ori oamenii nu pricep asta. Nu pricep că trebu­ie să fie oameni care să aibe dreptul să facă glume și pe seama religiei. În fond, toate ideile bune din ziua de astăzi au fost la un moment dat blasfemitoare pentru cineva. Acum 150 de ani erau oa­meni care credeau că-i o blasfemie ca un corp mai greu decît aerul să plutească. Ce te faci? Renunți la știință, la tehnică, pentru că ți se pare ție că trebuie să păs­trezi spiritualitatea? Poți s-o păstrezi foarte bine, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să le dai unora dreptul să vorbească despre ea în toți termenii pe care îi cunosc.

S-ar mai fi propagat aceasta tragedie atît de puternic dacă victimele nu ar fi fost jurnaliști, iar publicația nu ar fi avut profilul pe care îl are?

Nu. În primul rînd e că au fost mai multe elemente de oroare. O­dată că au fost omorîși niște jur­na­liști și nu e pentru prima oară cînd sînt omorîți jurnaliști în Europa de către musulmanii fanatici. Și doi, că motivația este în întregime le­g­a­tă de idei. Mai rar să fie o pe­deap­să atît de direcționată. Pînă acum, terorismul era ucidere în masă fără discriminare, vezi 11 septembrie. Ăia n-au fost omorîți în World Trade Center pentru că erau ceva. Au fost omorîți pentru că erau oa­meni, iar planul Al-Qaeda era să facă foarte multe victime. Acum, terorismul ăsta funcționează mai chirurgical. Atunci voia să sperie Occidentul, acum vrea să-l modifice și să-l facă după chipul și ase­mă­narea societăților teocratice is­la­mice. Este un alt plan.

În același timp, în Nigeria, erau omorîți peste 2.000 de oameni, însă la noi informația nu a avut grai decît abia la sfîrșitul săptămînii.

E foarte simplu de ce. Lumea se întreabă, stai, nu sînteți cumva niș­te ipocriți că vorbiți de ăia din Fran­ța și de Nigeria nu a zis ni­meni ni­mic? Păi nu sîntem niște ipocriți, pentru că în Africa au murit anul trecut probabil 50.000 – 100.000 de oameni în războaie. Putem să scri­em despre toți ? Nu, pentru că nu mai e știre. În Africa, asta e starea normală de lucruri. În Europa, nu-i. Ce e știrea? Știrea este cînd ceva ie­se din tipare, cînd ceva e neo­biș­nuit. Ce s-a întîmplat în Africa, îmi pare foarte rău s-o spun, dar e ceva obișnuit pentru acel continent. Aco­lo, masacrele inter-etnice și inter-religioase sînt la ordinea zilei. Ce poți să faci? În afară de a scrie des­pre asta o dată, de două ori, de trei ori, oamenii după aia nu mai vor să mai citească pentru că se plictisesc. Ce poți să faci ? Să te duci cu trupele NATO ale Europei în Afri­ca s-o ocupi și să-i împiedici să se mai omoare? Păi nu cred că poți, pentru că nu ai destule trupe. Și nu cred că niciunul din ăia care se indignează pe net că de ce nu scri­em despre asta, s-ar duce în război în Africa să oprească două triburi să se omoare între ele. Nu cred. În schimb, toți s-ar duce la Paris, și nu ai vrea ca la Paris oamenii să fie omorîți pe stradă cu kalașnikov-ul.

De ce cartea pe care tocmai ați scos-o nu are diacritice?

În pauzele de lucru pe Face­book nu am timp, mi-e mult mai ușor și mai rapid să scriu fără diacritice. Nu am timp să pun diacri­ti­­ce și am decis că nu am avut timp nici să pun în carte că am vrut să o scot imediat după alegeri și în ge­ne­ral eu sînt împotriva lor. Limba latină nu avea diacritice. Hai să ne obișnuim și fără ele. De ce să tot stau să pun virgulițe? Păi cine mai are diacritice? Turca.

Bine, dar nu v-a fost frică că ați fi putut fi criticat pentru asta?

Mie nu mi-e frică de lucruri mai grave decît diacritice. Ca să spun cinstit, o mare parte din ce fac eu pe social media, vine din fap­tul că nu-mi pasă de ce ar pu­tea să spună cei care mă detestă. Că dacă mi-ar păsa, m-aș opri. Dar nu mă opresc. Eu nu mai cred în diacritice. Punct. Omorîți-mă. Hai să văd cine are curaj să bage cu­ți­tul în mine că nu am diacritice.

Articol publicat în Opinia Studenţească

Lasă un răspuns