REPORTAJ Mamele care-şi dau alocaţia pe laptele praf

O ploaie măruntă acoperă ce­rul ca o perdea cenușie. În fața ochilor e glod peste tot, dar cetele de copii care au terminat orele aleargă bu­cu­roși spre casă, jucîndu-se de-a prinsa sau sărind peste șanțurile de pe marginea drumului săpate pe semne pentru canalizare. Satul Fo­curi e destul de mare. Familia Bah­rii stă în sectorul trei, două străzi mai la deal de primărie. Urc dealul pînă întîlnesc o doamnă cu două căldări pline cu apă de la fîntîna veche de piatră, „o să vă meargă bine, domnișoară!”, exclamă feme­ia, care zîmbește larg ca o gos­po­di­nă primitoare. Zice că trebuie să mă întorc în capul străzii, dacă vreau să găsesc o fetiță cu copil, „acolo unde este grămada aia de petriș la poartă”.

Femeia cu basma aurie pe cap caută să afle ce gînd mă aduce la ei. De cînd nepoata le-a rămas gravidă, tot au fost vizitați, ba de la primărie, ba de la poliție, ba chemați la școală.

De-a v-ați ascunselea cu sarcina

Două porți și trei case ca și trei generații. O casă bătrînească în fun­dul curții, alături una nouă, abia ri­dicată, cu acoperișul roșu din țiglă metalică, iar în partea dinspre drum, o altă locuință din care fumul iese din hogeagul de cărămidă. De un­de­va din grădină apare un moș cu o că­ciu­lă de cîrlan. „Andreea e încă la școală, vine pe la ora două, dacă ți­neți neapărat să vorbiți cu ea, pof­tiți în casă”, vorbește bătrînul pu­țin­tel la trup, dar iute la vorbă și la mers. Mă roagă să intru pe poarta mică, că pe acolo umblă ei. „An­dre­ea e nepoata mea, iar acum stă bu­nică-sa cu aia mică, trebuia s-o a­doar­mă”. Femeia cu basma aurie pe cap, sorț mare deasupra fustei și ciupici împletiți în picioare îmi ie­se înainte căutînd să afle ce gînd mă aduce la ei. De cînd ne­poa­ta le-a rămas gravidă, tot au fost vizitați, ba de la primărie, ba de la poliție, ba chemați la școală. „Bebe a dor­do” scrie pe stikerul lipit pe geamul cu mușcate ce dă din camera celor mai tinerei, ca un semn că liniștea ar trebui să fie păstrată.

Bianca-Nicoleta are un anișor și șapte luni. Mama, Andreea-Ga­brie­la Bahrii, este acum în clasa a X-a la școala de arte și meserii din Focuri și are 16 ani. Nicu, tatăl feti­ței, „se mai duce la lucru că este nevoie de bani. De ieri este plecat la greci, pe o lună, o lună jumătate, vara trecută a fost în Germania. Me­reu mi-a spus, mamaie să ai grijă de fata mea pînă vine Andreea de la școală”, povestește bunica, ți­nîn­du-și capul în palme și așezată ușor lîngă piticul abia adormit. Femeia zice că nu avea obiceiul să se im­plice în viața nepoatei, chiar dacă stau într-o ogradă, „nu le știu eu toate secretele lor”, iar cînd fata a rămas grea, avea anumite bănu­ieli. „Nu i-a fost rău, de asta nu se cu­noștea, dar mergea aplecată, tot voia să ascundă, ce să-i faci? Copii! Ea zicea că nu-i adevărat, tot nu se dădea pe față, dar dacă o apucat să-l facă, trebuia să-l nască”, mai spu­ne străbunica. Mama Alinei a aflat de sarcină cînd deja avea șapte luni împlinite, era venită din Italia și după ce a primit vestea a rămas să se îngrijească de fată. „Na, ce era s-o lase așa…”, adaugă moș­nea­gul care a venit și el să vadă ce vorbim, așezîndu-se cuminte pe un scău­nel lîngă sobă. Străbunicul spune că fe­tița nu vrea să stea cu el, „cum mă vede, îmi trage din cap căciula apoi începe să plîngă”.

Aproape de ora două, fata firavă ca o trestie, cu părul îm­ple­tit, lăsat peste puloverul roz și cu mîinile reci, deschide ușa și ne sa­lu­tă, apoi se apropie de plită, pe mar­ginea căreia stă o cană de fier și biberonul cu puțin lăptic, dar ochii micuței se deschid larg imediat și-o caută cu privirea. I-a re­cu­noscut vocea. După ce o ia în brațe, fetița devine energică deo­da­tă, de parcă nici nu ar fi somno­roa­să. Mămica o ține bine în brațele ei firave și-o sărută cu dor, „ce să vă zic? clar, nu am vrut să rămîn în­sărcinată, dar s-a întîmplat, am aflat după trei-patru luni, cînd mi-am făcut un test. Am mai auzit de la mama, de la alte femei, că aveau gre­țuri, pofte. Eu nimic. De asta nu mi-am dat seama. Mama cînd a aflat, normal, m-a certat un pic, apoi i-a spus și lui tata. El s-a bucurat, a zis că e bine cînd e cu unul mai mult și nu cu unul mai puțin, deci din partea părinților am avut toată susținerea”, povestește Andreea. Tî­năra spune că a avut o sarcină ușoară și burta nu i-a fost mare, iar la naștere micuța ei a primit nota 9, cu toate că mama era slăbită din cauza pierderii de sînge. „La în­ce­put nu mă imaginam mămică, am realizat abia după ce am născut ce se-întîmplă cu adevărat, nu mă ve­deam cu copilul în brațe să îl alap­tez. Inițial nici nu îmi venea să-i spun hai vină la mama sau alte ex­presii de astea. Eram pierdută și cel mai greu mi-a fost cu somnul. Mă mai ajuta mama, dar oricum eu trebuia s-o alaptez”.

Bebeluș cu mămica școlăriță

Cel mai important pentru An­dreea a fost că „tatăl a recunoscut copilul, ne împăcăm bine, iar cînd a văzut-o așa mică, nu era mult pînă să-i dea lacrimile de bucu­rie”. Andreea vorbește cu mult entuziasm, zîmbetul nu-i dispare de pe față, iar fetița parcă încearcă s-o co­pie gîngurind după dînsa. „Se­mă­na la început cu tata, acum îi cre­țo­lină ca și mine și năsucul e al meu, dar ochii sînt verzui ca ai tatei”. Ve­­cinii și rudele au avut reacții di­fe­rite, „normal că mai vorbeau, s-au mai auzit replici, dar în față nu ne-a zis nimeni nimic, pînă la urmă, un copil e o bucurie”, se implică în dis­cuție femeia care a venit să-i amin­tească nepoatei că ar fi timpul să-i dea lăptic „gogoașei” care începe a face mofturi. La școală, colegii au fost destul de prietenoși și profesorii înțelegători, „se știa, dar se pare că evitau să-mi spună ceva”. Fata nu a avut de gînd să lase învățatul și cei de la școală au rămas surprinși cînd au văzut că vine la ore. Ea spe­ră să termine cu bine și să-și facă o profesie, să devină croito­rea­să. Acum, faptul că nu a abandonat orele o avantajează pentru că are 1000 de lei pe lună din indem­ni­za­ție, cotizație pentru copil și bursa de la școală și din acești bani poate să cumpere pamperși, lapte praf, anumite medicamente sau hăinuțe pentru Bianca.

Andreea încă nu s-a gîndit ce să-i spună fetiței despre viață cînd o să crească. „Ce să-i zic, în primul rînd să nu facă ca mine, să-și caute un rost în viață, să devină o personalitate.”

De cînd a apărut copilul, adolescenta recunoaște că a renunțat la multe capricii de fată, nu se mai machiază atît de des, nu-și cum­pă­ră de îmbrăcat sau alte bunuri pe ca­re dădea înainte bani, nici cu priete­ne­le nu mai iese și asta, cumva, o face să-i fie dor de libertatea de dinainte. Acum ea își așteaptă băr­ba­tul, și-a ales un model de rochie de mireasă și speră să se cunune cît mai curînd, iar apoi să se căsă­to­reas­că. Andreea nu are încă un plan bine stabilit pentru viitor, ceea ce știe e că vrea să fie împreună cu co­pilul și primul ei bărbat o viață întreagă, să treacă la casa lor, iar pentru fetiță încă nu s-a gîndit ce să-i spună cînd o să crească. „În primul rînd o să o învăț să nu facă ca mine, să-și caute un rost în via­ță, să devină un om mare”, spune mămica încă adolescentă și își strîn­ge cu drag odorul în brațe, în timp ce micuța caută să bage orice în guriță pentru că trebuie să-i iasă dințișorii.

Text publicat în Opinia Studenţească

Lasă un răspuns