Scrisoarea unei profesoare de religie: Mă gândesc din ce în ce mai des la varianta plecării din această ţară

Poate că aceste cuvinte nu o să reprezinte mare lucru, nici o schimbare, decât poate în timp, la nivel de conştiinţă. Dar, pentru că acord o atenţie deosebită scrisului, consider că merită să aştern pe hârtie aceste gânduri, mai ales că „scrisul e un lucru sfânt” (Virgil Gheorghiu).

Predau de peste 10 ani disciplina Religie Ortodoxă, am absolvit Facultatea de Teologie, am obţinut titulatura prin concurs la nivel naţional şi am gradul I, aşa cum au şi mulţi alţi profesori care predau alte discipline, dar care nu sunt nevoiţi să ia în calcul într-un timp atât de scurt varianta reorientării profesionale sau cum se întâmplă tot mai des varianta plecării din ţară.

Acum înţeleg că nu mai este nevoie de mine, de noi, că tot ce-am investit în aceşti ani în pregătirea mea profesională va rămâne în câteva dosare pe un raft în bibliotecă, închise poate pentru totdeauna.

Am predat în mai multe şcoli şi majoritatea elevilor care au finalizat liceul mă opresc să-mi spună: “Vă mulţumesc doamna profesoară!”. Cum săptămâna trecută mi-a scris un elev: “Vă mulţumesc că existaţi!” Se întâmplă acest lucru poate pentru că dincolo de ora de religie le-am ascultat poveştile de viaţă, i-am ajutat să depăşească momente dificile din viaţa lor (am avut şi calitatea de dirigintă) şi am o mare mulţumire sufletească astăzi când Alex mă sună şi îmi mulţumeşte că l-am ajutat atunci când începuse să consume etnobotanice, când Laurenţiu plângea că i-a murit singurul sprijin pe care-l avea, bunica lui, şi i-am şters lacrimile de pe obraji cu dragostea din mâinile mele şi din sufletul meu, virtute pe care am dobândit-o în biserica din satul meu natal, în Ortodoxie. Am încercat să fac din ora de religie o oră în care elevii să devină prietenii mei, pe care să-i ajut în momentele dificile ale vieţii.

Pe Cornelia am luat-o de mână, chiar dacă avea 17 ani şi am dus-o la prima probă de Bacalaureat, pentru că părinţii ei lucrează în străinătate de mulţi ani şi acest timp al separării de ei a transformat-o într-un sloi de gheaţă.

Alex, de la un orfelinat, mă implora să-l iau acasă, în fiecare zi mă aştepta în gară şi mă întreba dacă vreau să-i fiu mamă, dar pe atunci din salariul de profesor nu eram în stare să mă întreţin nici pe mine. Parcă-l văd şi acum cum plângea în ziua în care i-am spus că o să merg să predau la altă şcoală şi el m-a întrebat dacă cumva m-a supărat cu ceva…

La fel, Olimpiu, tot de la un orfelinat, m-a rugat să-i dau un obiect ca amintire când a terminat liceul şi îmi spunea de fiecare dată când îl ajutam: “mulţumesc mami”!

De la mine mulţi elevi au aflat pentru prima dată de scrierile lui Virgil Gheorghiu, de lucrările şi Aforismele lui Constantin Brâncuşi, de Mircea Vulcănescu, Ernest Bernea, de cărţi minunate precum “Micul Prinţ” ,de Kahlil Gibran, dar şi de Părintele Galeriu, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Arsenie Boca, de lăcaşuri pe care le-am vizitat împreună…”

Sursa: Drum European

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.