Teodor Corban

INTERVIU Teodor Corban, actorul din „Aferim!” premiat la Berlin: Teatrul Național Iași trece printr-un fals război care nu folosește nimănui

Actorul ieșean Teodor Corban a jucat pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași de peste 25 de ani, însă încă nu simte că și-a atins limitele. Recent, artistul a fost nominalizat pentru „Ursul de Argint” la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin, pentru rolul principal din filmul „Aferim!”, regizat de Radu Jude, lungmetraj care a cîștigat acest premiu pentru regie. Teodor Corban s-a format la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București și a jucat mai întîi pe scena teatrului de la Bârlad și pe cea de la teatrul din Constanța, dar în cele din urmă a ajuns de unde a pornit, la Iași. Aici unde acum se simte nemulțumit pentru situația prin care trece teatrul, una conflictuală care nu aduce beneficii nimănui. „Poate doar celor care se țin de scaune”, după cum spune actorul.


 

Cum au fost anii de facultate călăuziți de actorul Dem Rădulescu?

Ca să zic așa, „pe vremea mea se făcea facultate domnule”, acum mi se pare un simulacru, un ne­che­zol (n.r. cafea în amestec cu în­lo­cuitori). Pe vremea cînd făceam eu facultate nu eram mulțumiți, pe atunci erau unii care spuneau „pe vremea noastră se făcea facultate bună. Acum e vai de capul vos­tru!”. Probabil așa este legea firii, să ne plîngem de fiecare dată cum trăim, că era mai bine înainte, dar realmente perioada aceea a fost una bună. Erau profesori mari, nume grele în facultate care predau actoria. Aveai ce învăța și foarte mult ce fura. De la Dem Rădulescu am învățat, că am și învățat, dar foarte mult am furat, evident pentru că el fiind un pedagog actor, mai mult actor decît pedegog, nu avea nea­pă­rat o strategie de a preda actoria, avea în speță exemple, el avea un stil aparte foarte comic de a preda. De aceea doi ani de zile am învățat foarte puțin, dar am rîs enorm. Cînd am început să repet poantele de la el, am început să învăț, dar mi-au rămas ca ecou și acum multe dintre perlele lui de învățătură ca­re îmi stîrnesc regulamentul, dar ca­re îmi și reglează după ani actoria. Întodeauna mă raportez la pri­me­le ore de facultate. Uneori seci, nu mai ai inspirație și atunci recurgi la pri­mele ore de actorie, în cazul meu la primele bastonașe făcute sub îndru­marea lui Dem Rădulescu și parcă încep să-mi revin, dă frunzulițe iar.

PE VREMEA MEA, CÎND TERMINAI FACULTATEA PRIMEAI REPARTIȚIE OBLIGATORIE, ACUM IEI DRUMUL ITALIEI CA SĂ POȚI TRĂI

Ați ajuns la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București după ce ați făcut Liceul de Chimie. De ce ați ales o schimbare atît de radicală?

Așa erau vremurile amestecate. Era o derută în tinerețea mea, cum probabil toți tinerii o au și o să aibă cît e pămîntul asta, să nu ști­e exact ce vor. La 16, 18, 21 de ani, vrei multe și te răzgîndești des. Așa am ajuns la Liceul de Chimie, din greșeală, mi-au plăcut laboratoarele de chimie în generală și am zis că ar fi frumos la chimie, dar am nimerit aiurea pentru că era un liceu industrial de chimie, nu fă­ceau experimente, am lucrat la pilă, la strungă, chestii mecanice cu care eu nu aveam legătură. Ieșeam un fel de mecanic. Am învățat ceva și acolo, acum pot să îmi repar niște garnituri pe acasă sau niște clanțe, a trebuit să fac un liceu pentru asta. Pentru că nu mi-a plăcut liceul m-am dus la ore de actorie la Școala Po­pu­lară de Artă mă implicam la ac­ti­vi­tă­țile artistice ale școlii și încet-în­cet mă duceam mai mult la astea de­cît la orele de la școală. Așa s-a dez­voltat nevoia de teatru și cred că și teatrul a avut nevoie de mine la un moment dat că prea m-a absorbit așa. M-au împins mulți alți profesori care îmi spuneau că sînt talentat, dar eu nu înțegeam dacă sînt sau nu. Vedeam că se bucură cînd zic ceva, ori rîd, ori li se umezesc ochii, și că le place de mine. Atunci am zis și eu „cred că sînt talentat, dau la tea­­tru” și am dat de trei ori pînă am intrat.

Actorul a jucat în filme premiate atît la festivalul<br /><br /><br /><br />
de la Cannes cît și în cel de la Berlin.

De ce ați plecat de la Teatrul „Victor Ion Popa” din Bârlad?

De ce am ajuns acolo? Era cu repartiție. Pe vremea aia cînd terminai facultatea, primeai reparti­ție obligatorie, asta este partea rea, dar partea bună era că primeai un loc, acum nimic, iei drumul Italiei ca să poți trăi. Asta e trist. Atunci de bine de rău îți asigura un post, numai că cei care terminau actoria nu aveau voie să meargă în orașele mari. Un­de era un oraș mic și un teatru mic acolo mergeai „du-te mata actora­șu­le, fă-ți mîna, fă-ți debutul”. Înce­p­u­tul meseriei așa se făcea, un fel de surghiun care mie mi-a priit că am învățat și din bune și din rele. La vremea aceea trupa de la Bârlad nu era jenantă, nu era nimic jenant în actele lor artistice, nu erau cu o cotă foarte înaltă, dar erau actori care făcuseră meseria aia bună de pe vre­muri și am avut ce învăța de la ei, plus că m-au îmbrățișat repede ca pe puștiul lor, m-au îndrăgit și am jucat în demență. Trei ani cît am stat, am jucat cît se putea juca. Aveam fani, eram tînăr, avem ochi albaștri veneau fetele la mine. Am o nostal­gie a Bârladului, nu știu dacă pentru actul artistic pe care îl făceam acolo, cît pentru starea de spirit frumoasă din Bârlad.

Pentru că este o parte a tinereții dumneavoastră.

Da. Tinerețea și dacă ți-o petreci în lagăr tot ai o părere bună despre ea pentru că visai frumos atunci.

Și totuși de ce ați plecat de acolo?

Îmi făcusem mîna și aveam și eu aspirații mai mari, voiam să merg într-un teatru mai mare, cu o trupă mai importantă, cu regizori mai mari cu o deschidere mai mare și nu am vrut la Iași, voiam mai mult decît Iași și m-am dus la Cons­tan­ța. Acolo a ieșit un bluf pentru că s-a dorit să se facă o trupă de ac­tori tineri și de regizori tineri care erau foarte în formă la vremea aia. Un eveniment ce începuse odată la Pia­tra Neamț cînd s-a format cel mai tare teatru din țară. Nu s-a întîmplat ce s-a dorit și de aceea am stat doar un an acolo. La Constanța deja aveam copil mic, problemele socia­le mă apăsau, Ceaușescu oprise a­par­tamentele. Trebuia să primesc un apartament la Constanța și el oprise darea lor. Atunci a trebuit să vin la Iași și să aștept o repar­ti­ție aici. Ceea ce s-a și întîmplat după Revoluție cînd era mare panică cu mafia de la primărie. Era o chestie și cu casele astea că nu se dădeau oricui, oricînd, orice, am prins atunci un moment de vîltoare și am primit un apartament bun așa, de frică. Din Revoluția asta m-am ales cu „un ce profit”, cum zice conul Leonida din Caragiale.

AZI LUMEA APLAUDĂ LA FEL DE FRENETIC ȘI PE SHAKESPEARE ȘI CIOACELE DE GANG. ȘI ASTA E TRIST

Atunci ați ajuns la Teatrul Național „Vasile Alecsandri”?

Nu am ajuns din nefericire. Nu am vrut la Iași pentru că mă ghidam pe ideea că „nu poți să fii profet în țara ta” și atunci am zis că vreau ceva mai sus decît Iași. Nici acum nu mă simt profet în țara mea, nu mă simt 100% îmbrățișat în tru­pa asta din păcate, dar asta e, sînt și bune și rele.

Ce înseamnă acum Teatrul Național din Iași pentru dumneavoastră?

Înseamnă aproape întreaga mea carieră de pînă acum, în afară de cei patru ani petrecuți la Bârlad și Constanța. Actoria ca profesie am profesat-o aici la TNI. Au fost și bu­ne și rele. În anii ’90 am jucat mult, nu întotdeauna bine. Anii aceia au fost niște ani tulburi, lumea începea să vină mai puțin la teatru, în­ce­peau show-urile politice televi­za­te, era spectacolul străzii, pana­ra­mă. Bîlciul politic încadrase Ro­mâ­nia și era mai puternic decît fe­no­menul teatrului. Teatrul era ori­cum un lucru secundar. În anii ’90 era trist, lucram pentru o audiență mai micuță, spre anii 2000 au în­ce­put să se așeze lucrurile la normal, iar teatrul să redevină important în via­ța oamenilor. Au fost și ani grei în care s-a jucat și foarte puțin, mi s-au dat roluri care erau sub măsura mea, au fost ani în care mi s-au dat roluri mari în care poate nu am atins perfecțiunea. Destul de ine­ga­lă ca­riera mea, dar constantă prin mun­că și prin bucuria de a face meseria asta.

Spuneați că publicul a revenit la teatru în anul 2000. În 2015 este public la teatru?

Acum se întîmplă alt lucru trist. Este public, dar nu mai este o valoare a publicului. Oamenii de pe vremuri care veneau erau mai citiți, așa erau vremurile, probabil nu aveau alter­nativă, nu era Facebook, nu erau o sută de mii de canale TV, nu aveau multe preocupări și ăsta era singurul refugiu pentru ei. Se simțea din sală, publicul era mult mai critic, cri­tic și cu ei și cu noi artiștii. Astăzi, din nefericire, dacă facem o pros­tie de spectacol lumea o aplaudă ca pe o capodoperă. Pe mine mă surprinde teribil de neplăcut chestia asta care se întîmplă nu numai la Iași, ci și la București. Teatrul din Bucu­reș­ti este full tot timpul, dar spectacolele bune sînt rare. Eu mă duc la București, intru și dacă nu îmi place fug din sală. Eu văd, lumea este extaziată. Nu au criterii de va­loa­re. Se pot repara aceste lucruri, dar în timp. Ar trebui un manager care să aibă o constanță valorică și lumea să înceapă să discearnă, să vadă că dacă joci un Shakespeare, lucrat serios, atunci spectacolul este de calitate, de o ținută artistică înal­tă față de o sursă ca „Vacanța mare”. Lumea aplaudă la fel de frenetic și pe Shakespeare și cioacele de gang. E trist. Adică între manea și Mo­zart este o diferență, lumea ar trebui să învețe să facă diferența asta.

ÎN SECOLUL AL XIX-LEA MĂNĂSTIREA AVEA ROBI ȘI SCENARIȘTILOR FILMULUI „AFERIM!” LI S-A PĂRUT INTERESANT SĂ DEZGHIOACE LUCRURILE ACESTEA TABU

Care a fost prima dumneavoastră reacție după ce ați citit scenariul filmului „Aferim!”?

Am fost foarte încîntat, m-a sur­prins într-un mod plăcut. Am avut șanse să mai primesc scenarii, mul­te foarte bune, dar acesta le-a între­cut pe toate. Mi s-a părut foarte exo­tic și complet nou pentru peisajul scenariilor din România, pentru că era film de epocă, cred că singurul de la începutul secolului al XIX-lea, primul de la Revoluție, și cele care erau scrise înainte de Revoluție erau redactate cu o grijă ideologică ma­re, nu respectau datele istorice, aveau o doză mare de neadevăr. Scena­riul m-a frapat prin franchețea lui și prin limbajul de epocă, chiar și înju­ră­tu­rile, toate aveau un pitoresc și un farmec aparte care m-au cucerit.

Credeți că spune o poveste istorică pe care nimeni nu a vrut să o evidențieze?

Am să mă dau puțin Radu Jude și am să dau răspunsul din pers­pec­tiva lui. Ideea scenariului nu a plecat de la ideea romilor, cei doi sce­na­riști, Radu Jude și Florin Lăză­res­cu, au vrut să scrie despre epo­ca de la începutul secolului al XIX-lea, aveau în cap să scrie despre un fel de Madame Bovary de Dâm­bo­vi­ța. Umblînd prin documente și cercetînd epoca le-a trezit interes zona asta mai puțin boierească ca­re a fost foarte tratată înainte de ’89 de cetățeni ai Țării Românești, ai Valahiei, ca să zic așa, de oameni simpli. Astfel au dat și de problema romilor care în prima fază erau robi de mănăstire. Mănăstirea avea robi, un lucru care s-a ascuns sau nu se știa sau nu s-a făcut tam-tam pe chestia asta, și scenariștilor li s-a pă­rut interesant să dezghioace lucru­rile astea tabu și să le pună pe ta­pet, adică să ne cunoaștem istoria reală. Filmul nu are pretenții nici ini­țiale, nici acum. Radu Jude nu a vrut să facă un film istoric în ade­vă­ratul sens al cuvîntului, în sensul documentaristic, dar pentru că este un profesionist adevărat a vrut ca epoca să fie respectată față de filmele pe care le văzuse cînd era copil și erau mincinoase.

Pînă la „Aferim!” ați fost catalogat ca un actor „minimalist”. Ați fost de acord cu această etichetă?

Eticheta asta este o glumă pe ca­re, de fapt, eu am lansat-o. Mi s-a spus o dată în glumă „uite, ai jucat în filme din acestea minimaliste”, care au fost în vogă și au avut un destin bun la un moment dat, la festivalurile internaționale, dar mai puțin apetit avea publicul român la genul acesta de filme. Eu care credeam că actorii care jucam în filme bune, cotate minimaliste, nu eram cunoscuți în țara noastră, în Româ­nia, ca actori de film, și ne durea chestia asta. În glumă ne spuneam „băi, sîntem prea minimaliști ca să fim cunoscuți, trebuie să jucăm fil­me de capă și spadă, filme 3D, să ne cunoască lumea”. Din motivul acesta m-a bucurat scenariul de la „Aferim!” pentru că iese din tipare­le filmelor minimaliste, cu toate că are și mijloace de film minimalist.

Teodor Corban

Ați spus că cea mai mare provocare în rolul lui Constandin a fost să învățați să călăriți. Cît de greu v-a fost să vă însușiți asta

E greu de la o vîrstă cu părul alb să începi lucruri care presupun multă adrenalină, riscul major este cel de a-ți rupe oasele și de la o vîrstă oasele se repar mai greu. Am avut și trei căzături foarte spec­ta­cu­loase, am scăpat teafăr, nu mi-am rupt nimic, din fericire. Asta în­sea­m­nă că probabil că mai am reflexe de la institut, cînd lucram la cursurile de cascadorie, ne învăța cum să că­dem. Cred că am mai avut o urmă de reflex ca să nu îmi rup oasele. Do­uă accidente s-au întîmplat la pregătire. Două luni și jumătate am făcut niște baze hipice, călărie-inițiere, și una a fost în timpul fil­mă­rilor. În ceea ce privește combi­na­rea actoriei cu echitajul, asta vi­ne firesc, în momentul cînd stă­pî­nești cît de cît călăria și calul cu ca­re trebuie să ai o relație specială. Este o comuniune între om și cal, nu te urci ca pe bicicletă sau ca pe un fotoliu, este un corp viu care gîndește, care simte și trebuie să îi creezi o comunicare specială. În cu­vi­nte sună frumos, în realitate este foarte migălos și ține mult și de afecțiune cu animalul. În momentul cînd pășești de bariera asta de comunicare cu calul, din momentul acela îți poți vedea „liniștit” de preocupările personajului, de idei­le lui, de gîndurile lui și de abundentul text pe care l-am avut de învățat. În echipă erau un îngrijitor și cîțiva cascadori care se ocupau de cai și calul meu avea orele lui exacte de repaus, de odihnă, de masă, de sies­tă, ceea ce actorii aveau mai puțin. Pauza pentru actori pentru 12 ore de filmare era de o oră și aia uneori pe fugă. Actorul nu avea voie să se revolte sau să obosească pentru că era sub contract, în schimb calul era puțin privilegiat. De mul­te ori îmi invidiam calul.

AR FI EXTRAORDINAR PENTRU MINE CA DE LA BERLIN SĂ MERG LA CANNES, CU „UN ETAJ MAI JOS”

Ați filmat deja pentru „Un etaj mai jos”, o dramă regizată de Radu Muntean?

La filmări a fost frumos pentru că am filmat cu cățelul meu, un la­bra­dor deștept, foarte frumos, Jerry, care este și campion. Personajul meu din film poseda un cățel și cățelul cu care trebuia să joc nu era deloc sociabil. Regizorul a renunțat și știind că am un cîine mi-a zis că o să joc cu cîinele meu pentru că ne știm. Este o simbioză într-un stă­pîn și un cîine. Eu am nevoie de treaba asta și așa a ajuns cățelul meu să fie artist. Cred că o să ajungă și ve­detă pentru că este foarte drăgălaș. S-a filmat destul de ușor cu el. „Un etaj mai jos” este un film psihologic, nu am mai practicat genul acesta de film și nu prea s-au făcut în Ro­mâ­nia genul acesta de scenarii. În pe­rioada aceasta sînt mari emoții pen­tru că filmul este trimis la Cannes pentru selecție. Echipa și cercul în­chis care a văzut filmul au spus că este extraordinar de bun filmul, dar le-am zis „hai să nu ne lăudăm în­tre noi, că noi între noi sîntem geniali, să vedem ce spun cei din afară”. Așteptăm cu sufletul la gură zilele acestea să fim anunțați că ne-au selectat pentru că, teoretic, cică ar fi șanse. Ar fi extraordinar pentru mine ca de la Berlin să merg la Cannes.

„A fost sau n-a fost” în care ați jucat alături de Mircea Andreescu și Ion Sapdaru este un film pe care dumneavoastră l-ați numit minimalist cu toate că datorită acestui rol ați mers la Cannes în 2006. Totuși de ce l-ați considerat astfel?

Să explic puțin sensul cuvîntului „minimalist”. Minimalist nu înseam­nă că are valoare mică. Filmul a fost nominalizat la Cannes unde a luat un premiu foarte important, „Ca­mera d‘Or”. Minimalist înseam­nă că mijloacele prin care a fost făcut sînt reduse și bugetul mic. Filmele minimaliste din România au fost așa din cauza banilor, pentru că toți regizorii și-ar dori va­goa­ne de bani și să facă filme 3D, 7D, cu actori americani de vîrf, în tot felul de spații, poate vor să fil­me­ze și pe Lună. Neavînd bani, fil­mele s-au făcut în apartamente mes­chine de bloc, o garsonieră cu ac­tori mai puțini, cu actori care nu aveau o cotă prea mare, cum eram eu. La filmul „A fost sau n-a fost” am fost plătit modest, dar eu eram fericit că sînt băgat în seamă și că fac și eu film. Îi mulțumesc și astăzi lui Corneliu Porumboiu pentru filmul acesta. Minimalismul înseamnă mij­loacele, valoarea filmului este ma­re și multe filme numite minimalis­te din România și-au depășit con­di­ția de minim buget.

În anii ’90 am jucat mult, nu întotdeauna bine. Anii aceia au fost niște ani tulburi, lumea începea să vină mai puțin la teatru, începeau show-urile politice televizate, era spectacolul străzii, panaramă. Bîlciul politic încadrase România și era mai puternic decît fenomenul teatrului.

Puteți să faceți o comparație între participarea la Festivalul Internațional de Film de la Cannes și Festivalul de la Berlin?

Asemănarea este că sînt două festivaluri importante în Europa. U­nii spun că este mai important Cannes pentru că este un fel de tîrg, un fel de piață de film unde vin ma­rii distribuitori de film din lume, din punctul acesta de vedere ar avea o cotă mai mare. Cine ajunge la Ca­nnes măcar să participe, deja îi crește foar­te mult cota și distribuitorii sînt ațintiți cu ochii pe filmul respectiv. Dacă mai este și premiat, filmul are șanse să fie vîndut. Cel de la Berlin mi s-a părut un festival de i­ma­gine foarte puternic, mediatiza­rea, tot ce se întîmplă acolo, este dus pînă la extrem, pînă la nebunie aș spune. Eu două zile cît am stat în Berlin nu am reușit să văd orașul deloc. Am stat în niște unghere, ca­mere unde am dat interviuri non-stop. Mi se uscase gura, mi se us­ca­se creierul, nu mai știam ce să spun, voiam să diversific răspun­su­rile, întrebările erau cam ace­leași, aproape standard și voiam să fiu variabil, să spun lucruri di­fe­rite. Era greu pentru că non-stop aveam interviuri, toată presa din toată lumea era acolo, din Vene­zu­e­la pînă în China. Nu că eram eu important sau filmul, ci pentru că eram acolo și pentru că mass-me­dia vine masiv la Festivalul de la Berlin.

Presa din Iași cum a fost?

A fost sau n-a fost. S-au urnit mai greu. Pe mine oricum mă amu­ză că, fiind ieșean, văd că unele știri de televiziune locale sau chiar în unele ziare, pe care eu le aflu cu două zile înainte, sînt date și în presă după aia. Așa s-a întîmplat și acum, boom-ul de interes a fost cam după o săptămînă după ce am venit de la Berlin. Eu mă așteptam să fie măcar un reporter cu o ca­me­ră de luat vederi la aeroport. Se întîmplă așa în lumea asta, am vă­zut. Nu că mor eu din asta, dar cred că așa se face presa. Vine unul din Iași, și nu în fiecare zi este nominalizat cineva din Iași la un festival de importanța asta, dar nu a venit nimeni la aeroport.

„Nu ne mai simțim actori, nu ne mai simțim artiști. Sîntem tratați ca niște sclavi pe moșia lor“ ați spus într-o conferință care a avut loc pe 11 martie. A trecut aproape o luna de cînd dumneavoastră și alți opt actori de la TNI ați semnat memoriul trimis ministrului Culturii, Ionuț Vulpescu. S-a rezolvat ceva de atunci?

Nu s-a schimbat nimic esențial, sînt păreri pro și contra în teatru. Din păcate s-au creat două tabere aproape pe picior de război, este o stare aproape conflictuală între do­uă tabere ale aceleiași trupe, ceea ce nu ne-am dorit. Îmi pare rău. O trupă scindată nu ne prinde bine nici nouă actorilor, dar nici publicului, nici imaginii noastre. Este un fals război care nu folosește ni­mă­nui, decît celor care vor să rămînă în scaune probabil, care nu înțeleg că sînt depășiți și că vrem ceva mai mult decît am primit în acești mulți ultimi ani. Vrem cu totul altceva, să zburăm puțin mai înalt sau să zburăm pînă nu ni se atrofiază ari­pi­le. Am avut o tristă revelație a­cum două luni cînd am avut probleme de sănătate, destule de grave, serioase. Mi-am dat seama că am o vîrstă și că pot să dau colțul re­pe­de pentru că acel colț este aproape, nu mai este cum îl vedeam la 20 de ani. Nu aș vrea să dau într-o stare de asta, de teatru trist, pe care o tră­iesc acum. Mai am cîțiva ani pî­nă la pensie și eu nu mi-am dat mă­su­ra posibilităților mele. Mă doare chestia asta, aș vrea să trăiesc într-un teatru în care actorii sînt puși în valoare, să trăim fericiți în trupa as­ta a noastră. De ce trebuie să trăim în conflict? Conflictele astea folosesc doar unor interese obscure, nu trupei și nici publicului.

<strong><a title=”Articol apărut în Opinia studențească.” href=”http://www.opiniastudenteasca.ro/interviu/microfonul-de-serviciu/nu-as-vrea-sa-dau-coltul-intr-o-stare-de-teatru-trist-pe-care-o-traiesc-acum.html”>Articol apărut în Opinia studențească.</a></strong>

Lasă un răspuns